Îmi întind brațele deasupra capului și răsuflu adânc, închizând ochii pentru un moment. Este trecut de zece seara și simt că mâine voi avea o durere cruntă de spate. Îmi închid toate fișierele deschise pe laptop cu mișcări rapide și îmi strâng lucrurile ce sunt împrăștiate mai ceva ca jucăriile unui copil de trei ani. Casc prelung când ies pe ușile glisante ale companiei și salut unul din paznici cu un zâmbet. Ca și în fiecare zi din ultimele două săptămâni, și astăzi am rămas ultima persoana cu capul lipit de laptop trimițând ultimele e-mailuri și punând la punct câteva dintre ultimele contracte semnate.
Deși îmi promisesem acum ceva vreme că voi încerca să o las mai ușor cu munca peste program, am eșuat lamentabil așa cum mă și așteptam. Inspir adânc parfumul de vanilie și citrice din mașină atunci când ies din parcare mai mult dormind și mă rog să fie liber drumul. De obicei, la finalul săptămânii îmi e și groază să merg spre casă numai gândindu-mă la ce trafic mă așteaptă pe cei câțiva zeci de kilometri. Poate acesta e și motivul pentru care stau mereu peste program, deși într-un colț întunecat din mintea mea știam că asta este doar o scuză.
Telefonul îmi sună în geantă, făcându-mă să tresar. Răspund fără să mă uit la apelant, mai mult de frica de a nu intra în vreun parapet sau vreun pieton.
Vocea subțire și gălăgioasă din telefon îmi trimite fiori pe șira spinării.
- Dacă și acum ești la birou, jur că vin și se iau cu tot cu el pe sus.
Katy, prietena mea de mai bine de cinci ani mereu mă judecă și mă pune să jur pe roșu și pe toate culorile din curcubeu că îmi voi face mereu mai mult timp liber pentru ea, dar mai ales pentru mine. Însă ea nu înțelege că timpul petrecut la muncă îl consider timp alocat mie. În schimb, mereu îmi vine să mă iau la palme când mă gândesc că o supăr atât de des.
- Spre nefericirea ta, am plecat deja. Dar luni vei avea ocazia să mă scoți cu tot cu ușă dacă vrei, rostesc amuzată, înăbușindu-mi un căscat.
- Ai scăpat de data asta. Te aștept de mai bine de jumătate de oră, să fii sigură că pizza deja s-a răcit și pentru că ai întârziat, m-am uitat deja la un episod din serial fără tine.
Mi-o imaginez întinsă pe canapeaua micuță din sufrageria ei, cu părul vâlvoi în cap și nervoasă ca un chihuaha călcat pe coada. Încerc să nu bufnesc în râs și calc accelerația, simțindu-mă vinovată că e a treia oară deja când plănuim un maraton de seriale și mâncare nesănătoasă și eu nu reușesc să ajung la timp.
- Îmi pare rău, Katy. Știi că îmi doresc, dar..., mă opresc și oftez. Ascultă, ajung în zece minute maxim. Și promit solemn că weekendul acesta nici nu mă gândesc la ceva legat de muncă. Și dacă o fac, te las să mă legi și să îmi vopsești părul portocaliu. Ce zici?
Un mhm prelung se aude din difuzor și apoi oftează.
- Bine, dar să știi că la părul portocaliu merg unghiile albastre, râde și parcă o văd cum ridică un degete în aer de parcă e cea mai briliantă idee pe care ar fi putut-o avea.
Katy știe că cel mai mult urăsc pe lumea asta combinația de portocaliu cu albastru și pentru nimic în lumea asta nu mi-aș putea imagina că există cineva căruia i se pare interesantă.
Închid apelul telefonic, asigurând-o că nu îi aduc nici un musafir nepoftit pe capotă și îmi sprijin capul de tetieră. Ce e drept, am simțit că ceva se schimbă în ultimele patru luni, însă nu m-aș fi gândi că o să devin atât de ruptă de realitate sau cel puțin speram asta. Mereu spun că este doar temporar și că am multă treabă, ceea ce e și adevărat într-o anumită măsură, dar sunt conștientă că uneori exagerez și nu știu cum să mă opresc.
Katy a fost mereu acolo când am avut nevoie și a înțeles anumite schimbări ale mele, chiar dacă nu a fost de acord cu toate. De aceea, cum prinde ocazia, cum încearcă să mă scoată din peștera în care îmi fac veacul și când nu reușește, mă ceartă de parcă i-aș fi dat foc la casă. La începutul săptămânii plănuise marea cu sarea că în serile din weekend vom avea maratoane de seriale și pe timpul zilei ieșim să ne relaxăm, după cum spunea ea, ca fetele. Inițial, voiam să o refuz într-un mod drăguț, cum o mai făcusem de vreo câteva ori înainte, dar mi-a zis că voi ajunge o bătrână ursuză, pe care nici măcar pisicile nu o vor suporta și că voi regreta că mă îngrop în muncă în loc să îmi trăiesc tinerețea.
Mă rog, ea folosise cuvinte ceva mai îndrăznețe șifurioase, dar cam tot același înțeles aveau. Inspir adânc și parchez mașinalângă a ei și îmi iau geanta după mine de parcă ar cântări douăzeci dekilograme. Nici nu apuc să bat la ușă, că aceasta se deschide larg și ochiialbaștri și rotunzi ai ei mă privesc lung și cumva amuzați.
