Phoenix

Capitolul 1

     Scriam, am scris zi si noapte, am sperat mereu sa ma ridic de undeva, sa fac bani si sa am lucrurile marunte pe care nu le-am avut in trecut, si sa vad lacrimi de bucurie in ochii mamei mele, sa fie o data mandra de mine, hmph,erau sanse mai mari sa castig la loto,daca jucam,dar nu,asta imi placea,sa scriu,bani oricum nu erau,zilele treceau oricum,mai jucam la aparate,putin,castigam,tot putin,aveam un job,aveam dezamagiri,tot mai mari, iar fiecare relatie esuata crea noi personaje pentru cartile mele,dand viata povestilor mele...nu caut sa ma plang sau ceva,dar al naibii daca mi-ar fi adus bani ce imi placea sa fac! Eram la al cincilea pahar de vin, mie nu imi place vinul decat demidulce, nu strica nici niste patratele delicioase de ciocolata aerata,dar acesta era primit si eu...aveam nevoie de ceva inspiratie, ca bani de mancare...nu mai aveam pana maine. Ceva sa ma tina activa sa mai termin un capitol, apoi sa lesin.

     Un sunet de ciocanit s-a auzit la ferestra,aveam porumbei aici,stiam ca fac galagie,dar ciocanitul parea tot mai enuntat si intentionat ,m-am ridicat intr-un final de la masa din bucatarie si m-am indreptat spre fereastra.

-Deschide!

     Am tresarit,sarind in spate si tipand totodata. Aveam ochii uriasi, inima imi era in gat, vinul mi s-a urcat la cap, nu era posibil ca cineva sa se catere pe cladire patru etaje sa stea de povesti cu draga de mine. Asa ca m-am apropiat din nou de fereastra si am deschis-o. Nu era nimeni, am zambit, ba chiar am inceput sa rad, dar o voce mi-a facut sa imi inghete sangele in vene.

-Daca ma vezi, incerci sa nu tipi?

-Depinde...Ai venit sa imi faci rau?

     Proasta intrebare.

-Nu, draga mea. Nu am motive. Singurul lucru pe care il vreau e sa ma asculti, eu stau aici afara, tu inauntru, dar te rog sa ma asculti...

     Normal ca voia sa ma indulceasca, dar era imposibil sa fie adevarat ce vedeam, un tip, la vreo douazeci de ani, levita in fata mea, era blond cu ochii caprui si mirosea a dulce, a lapte cu cacao. Deci clar imaginatia imi juca feste si stomacul meu ravnea dupa lapte cu cacao. 

-Okay, vorbeste.

     I-am spus, intorcandu-ma cu spatele la fereastra si asezandu-ma in fund. Nu mai aveam idei pentru carte, nici melodii ale caror versuri sa ma inspire asa ca, daca imaginatia vrea sa imi zboare, n-are decat.
-Stii, eu sunt Gabriel... Incantat sa te cunosc de altfel.
-Descantata sa te cunosc oricum... ce vrei totusi?
     Oboseala incepea sa isi spuna cuvantul, mi-am inchis ochii si imi imaginam ca tipul care vorbea era asezat pe gresie in fata mea.
-Am nevoie de ajutorul tau.
     Omule nu stii despre ce vorbesti!
-Stii ce viata de rahat am?! Pare de parca eu am nevoie de ajutor, in nici un caz unul care leviteaza!
     Am spus ridicand treptat tonul exasperata.
-Esti mai mult decat crezi. Daca vrei sa vii cu mine iti si arat.
-Stai asa, spuneai sa te ascult, nu sa mergem la o plimbare in miez de noapte. Unde te crezi? Intr-unul din filmele acelea de groaza, care sunt de prost gust oricum, in care actrita e proasta de impunge si merge cu un necunoscut in intuneric? Ca sa moara? Ce naiba...
-Bine... eu sunt un vampir, iar tu esti un phoenix, intelegi ce presupune asta?
-Ca eu am pasarica evident, dar cumva tu zbori, cum vine asta?
-Sarcasmul tau e...
-Fratica, eu sunt nesimtita si mai am putin si inchid geamul, gandeste inainte sa spui ceva care...
-...coplesitor, dar rabdarea nu pare a fi punctul tau forte.
-Mie-mi zici?
     A ras. Grozav, imaginatia-mi joaca feste si rade de mine, culmea nesimtirii, rad de mine, urat, nota pentru sine, sa lucrez la respectul pentru propria-mi persoana.

-Deci, in cel mai rau caz, ai o idee pentru o noua carte.

-Ce crezi tu ca stii?

-Suficient incat sa cred ca te gandesti sa vii.