Impuls

4.Uitare

Eva POV

După aproximativ patru luni în care am reuşit cu succes să supravieţuiesc fără a comunica cu nimeni din trecutul la care îmi place să mă gândesc că fiind doar tumultos, am decis că e momentul să reiau legătură cu singură persoană care mi-ar fi răspuns la apel.Nu a sunat mai mult de două ori.

-Alo.

Am rămas câteva secunde nemişcată uitându-mă în gol, încercând să găsesc ceva de zis.Orice.

-Eva?

Mi-am strâns ochii cu putere nelăsând lacrimile să curgă.Nu era momentul potrivit pentru o criză.

-Hey Alex.

Numele a fost spusă de parcă cineva mă strangula, dar el nu a lăsat să se vadă că a observat asta.

-Am atât de multe întrebări încât mai bine te las pe tine să vorbeşti, a zis  în timp ce începusem să strâng telefonul mai mult decât voiam.

-Sunt ok, în primul rând.Aerul cald nu-mi face prea mult bine, dar am început să mă obişnuiesc.Campusul e ok, colega mea de camera e mult prea gălăgioasă, iar grupul ei de prieteni reprezintă tot ceea ce încerc eu să nu mai fiu.Îmi place foarte mult cursul de literatură engleză şi cred că o să vreau să aprofundez.Franceză e groaznică şi nu pot să mi-o bag în cap, în schimb spaniolă e foarte ok.Mi-e foarte dor de tine şi mâncarea e oribilă.

Râsul lui mi-a invadat urechile şi asta m-a făcut doar să vreau să plâng mai mult.Nu îmi dădusem seama cât de dor îmi era de el până să îl aud.

-Mai rezistă un an şi o să mă ai pe mine că şi coleg de camera, nu o foarte mare îmbunătăţire, dar măcar ştiu să gătesc.

-Ultima dată când ai gătit ai pornit alarma de incendiu, am zis zâmbind la amintirea oarecum amuzantă.

-Şi totuşi au fost cei mai buni cartofi prăjiţi pe care i-ai mâncat vreodată, a zis el cu mândrie în voce.

-Da, nu te pot contrazice, am adăugat dându-mi seama că eram din nou relaxată.

-Şi mie mi-a fost dor de ţine.Ţi-am spus că o idee proastă să te izolezi de tot.Mai bine veneai aici la facultate.Nu mai cheltuiai nici bani degeaba.

Pragmatismul tipic începuse deja să mă calce pe nervi si nu vorbeam nici de 2 minute.

-O să îmi iau o slujba aici fiindcă oricum am prea mult timp liber şi o să fie îndeajuns încât să-mi plătesc cazarea fără să mai iau bani din cont.Şi o să te sun mai des de acum înainte.Perioada de izolare nu m-a ajutat prea mult, deci nu prea are rost.

S-a lăsat o linişte timp de câteva secunde şi deja ştiam ce întrebare urmează.

-Încă ai atacurile de panică?

-În ultimul timp doar noaptea.

Dintr-o dată uşa de la camera s-a deschis şi aş fi scăpat telefonul din mâna dacă reflexele mele nu ar fi intrat în acţiune.

Luca intră relaxat în camera şi se trântii pe patul versisoarei sale uitându-se dezinteresat în jur.

-Ai încercat să vorbeşti cu psiholog..

-Faza e că trebuie să plec.O să te sun diseară dac...

-Eva, ce voiam să-ţi zic neapărat.Vine mama să te viziteze, vrea să fie o surpriză, dar în condiţiile astea nu cred că mai ai nevoie de alte surprize.