Frate sau iubit

XXV

La medie aveți trailerul cărții. Este realizat de o prietenă. @GabriellaSadovnic Şi țin să-i mulțumesc încă odată. Puteți trece pe la cartea ei "Prinsă cu One Direction".

/Anterior/

Niall's pov:

"Mulțumim.", răspund toți cu excepția mea.

Îmi las capul în mîini. Şi simt cum o lacrimă mi se prelinge pe obraz. Este numai vina mea. Trebuie s-o dau afară pe Taylor, să fac ceva. Nu doar să stau ca prostu şi s-o las să se bage sub pielea mea. Sunt un prost, un mare, mare prost.

"Va fi totul bine.", aud vocea răguşită a lui Harry.

"Îmi pare rău Harry. Este numai vina mea. Din cauza mea relația ta cu Taylor a luat sfîrşit. Şi din cauza mea, Ivy este în starea în care este acum."

"Ivy o să se facă bine o să vezi. Iar Taylor este o tîrfă. Şi şi-o merită. Sunt sigur că ea a sărit pe tine şi nu invers."

"Mulțumesc.", spun după cîteva momente de tăcere.

"Pentru ce?"

"Pentru că încă îmi eşti prieten."

"Hey, suntem cei mai buni prieteni şi nu pot lăsa o fată să stea între noi. Dar ai grijă, cînd voi avea soția mea, să-ți ții mîinile departe de ea."

După o lună:

Ivy's pov:

Stăteam lîngă corpul meu. Am fost operată din nu ştiu ce motiv. Iar de o lună mă aflu în comă. Lîngă mine stătea un băiat blond care avea lacrimi în ochii. Stă aici de o lună fără să se mişte, mai vine şi alt băiat, cu o dunguliță blondă în păr, dar el mai pleaca. Desigur mai vin încă trei băieți care îi zic tipului blond să meargă acasă să se odihnească, însă nu vrea să plece. De ce nu îmi aduc aminte nimic de ei. Părăsesc camera în care se află corpul meu, plictisită de aceeaşi imagine pe care o văd deja de o lună. Mă plimbam pe holurile spitalului. Un doctor i-a spus tipului cu dunguliţă că dacă nu mă trezesc în următoarea săptămînă, mă vor deconecta de la aparate, şi l voi muri. Săptămîna a trecut, azi fiind ultima zi. Vreau să mă întorc, chiar vreau dar nu ştiu cum. Nu ştiu de ce dar ceva mă ține în lumea asta. Doi ani în urmă să mor ar fi fost visul meu, dar acum vreau doar să trăiesc. Niciodată nu prețuim ceva mai mult decît atunci cînd suntem pe cale să-l pierzi. Mă aşez pe un scaun. Şi simt o durere groaznică în capul meu, apoi negru.

M-am trezit într-o camera de spital, mă dureau toate oasele. Dar in special capul. Îl simțeam ca pe o bombă, gata să explodeze in fiece moment. Lîngă mine nu era nimeni. Chiar nimnui nu-i pasă de mine. O doamnă a ieşit repede pe din aceea cameră, deodată ce a văzut că m-am trezit. Sunt un monstru cumva?

"Bună ziua domnişoară.", îmi spune un bărbat în halat alb, cu ochelari, în vîrsta de vreo 30 de ani.

"Unde sunt?"

"Sunteți în spital. Ați fost lovită de o maşină, timp de o lună va-ți aflat în comă.", îmi explică el.

"Oh...", este tot ce îmi iese pe gură.

"O să vă pun nişte întrebări, şi vă rog să-mi răspundeți la ele.", îmi spune el în timp ce se uita la aparatele la care eram conectată, iar eu doar aprob. " Cum vă numiți?"

"Aaa, este simplu, sunt... ăăă...sunt...", mă chinuiam să-mi aduc aminte afurisitul ăla de nume, dar nu-mi venea in minte nimic. Firar.

"O să-ti spun eu.", spune doctorul." Te numeşti Ivy Mallet. Acum o să te rog să te concentrezi şi să-mi spui ceva despre tine, orice, chiar nu contează.", îmi spune doctorul uitîndu-se la mine prin ochelarii lui. Mi-am închis ochii, şi am început să mă gîndesc, am ignorat durerea care-mi cuprindea capul, iar ceea ce mi-a iesit pe gura m-a uimit si pe mine.