Frate sau iubit

Story of my life

Va rog foarte mult să porniți melodia de la medie. Iar dacă se termină dați replay.

Au fost persoane care mi-au lăsat întrebări de genu " de unde îmi vin ideei", "cum pot scri", şi în genere "de ce am început să scriu", pentru Q&A. Atunci am dat nişte răspunsuri seci, care nu erau nici jumătate din adevăr. Iar acum am degînd să spun adevărul.

Adevărul este că doar asta mă mai ține în viață. Nu am cea mai frumoasă viață, chiar dacă dintr-o parte pare aşa. Chiar dacă toți mă văd ca pe o adoleşcentă normală, cu o viață normală, cu o familie normală, doar eu ştiu adevărul.

Adevărul este că am un tată care nu m-a iubit niciodată, şi nu am idee de ce. Şi acum țin minte ziua aia. Aveam doar cinci ani, doar cinci. Stăteam şi plîngeam în camera mea, atunci mama m-a întrebat ce s-a întîmplat. Ştiți ce i-am răpuns eu? Din cauză că "tata" nu mă iubeşte, de ce am pus ghilimelele? Pentru că numai tată nu îl pot numi. Acum gîndițivă cît de rău trebuie să te comporți cu un copil de cinci ani, care încă nu înțelege nimic, ca să ajungă la concluzia asta. Mama s-a uitat la mine, şi mi-a spus să merg să-l întreb. Am făcut asta. Şi ştiți ce răspuns am primit? Tăcere. Doar s-a uitat la mine şi a trecut pe lîngă mine. De ce? Nu ştiu. Ce am făcut, de multe ori m-am intrebat asta, dar niciodată nu am găsit un răspuns. Tind să cred că nu este tatăl meu. Adică ce tată şi-ar lovi propria fiică? Şi credeți-mă cel mai rău doare atunci cînd eşti lovită de propriul "tată". Dacă pînă şi el te loveşte, atunci străinii de ce nu ar faceo? Apoi am o soră care-mi face viața un calvar. Poate pare ea inocentă, dar nu-i aşa plus la asta, pe ea " tata" o iubeşte. De ce? Ce are ea şi nu am eu? Nu voi primi niciodată răspunsul la întrebarea asta. Şi apoi am o mama, care chiar dacă încearcă să mă înțeleagă, nu poate, şi cînd se plictiseşte alge doar să-mi arunce în față cuvinte pe care eu chiar nu le merit.

Iar apoi îmi spuneau că sunt prea rece, prea rea, prea egoistă. În acele momente vroiam doar să-i strig în față: TREZEŞTE-TE SUNT CEEA CE MAI FĂCUT SĂ FIU. Dar desigur mă abțineam.

Şi aşa m-am trezit singură în fața vieții. Eu nu m-am putut baza niciodată pe părinți, nu am putut conta niciodată pe ajutorul lor. Niciodată cînd vorbeam cu mama nu simțeam acea legătură mamă-fiică, niciodată nu m-am simțit ca alături de o mama. De tata nici numai vorbesc, el nu mi-a spus niciodata: La multi ani; Noapte buna/ Buna dimineata; Te iubesc. ce tot vorbesc eu, nu mi-a vorbit niciodată, decît dacă trebuia să fac ceva. Nu să-a interesat niciodată de mine.

Singura fiind am început să mă leg de alte persoane, de străini, mi se parea ca oricare persoana care mă salută, chiar îi pasa de mine. Ghinion şi aici. Am fost trădată, mințită de mulți, astfel ajungînd să nu mai am încredere în nimeni.

Am ajuns să mă închid în mine, să mă ascund de restul lumii, am ajuns să urăsc soarele, să-mi placă ploaia, să urăsc pisicile pentru că îmi aduceau aminte de soramea. Stiți că pisicile sunt viclene şi linguşitoare. Aşa este şi ea, este gata să inventeze orice doar ca eu să pic rău în fața părinților, şi mai ales in fața "tatălui"meu, pentru că ştie că chiar dacă ea este vinovată, el tot ei îi va lua partea. Am ajuns să urăsc vacanțele la mare , pentru că asta însemna 10 zile întregi alături de ei.
Am ajuns să iubesc vara doar pentru că pot purta ochelari de soare. Şi aşa am ajuns să fiu ciudata care mereu poartă ochelari de soare, cînd defapt eu doar îmi ascundeam ochii roşii de la plîns.

Şi uneori am impresia că dacă s-ar dovedi că persoanele pe care eu le numesc "părinți" defapt nu sunt părinții mei, m-aş bucura mai mult decît dacă s-ar dovedi că ei chiar sunt părinții mei. De ce? Păi dacă nu sunt părinții mei se înțelege de ce se comportă aşa cu mine, şi nici nu m-aş mira tare dacă mi-ar spune cineva că ei nu sunt părinții mei. Iar dacă s-ar afla vicecersa, atunci pur şi simplu aş pleca departe pentru o perioadă.