"Oare mai e mult?", am intrebat. Niciun raspuns. Vocea mea avea ecou.
-Oare unde sunt? -unde sunt, unde sunt...?
Eram atat de obosita, voiam sa renunt, voiam sa ma asez acolo, sa nu ma mai ridic, sa nu mai simt greutatea vietii, sau a mortii, depinde in ce stadiu ma aflam. Cand eram pe punctul de a renunta, m-am trezit pe un deal in plin soare, in plina caldura. "Sper ca aici nu mai sunt monstrii sau alte fiinte ciudate si stranii care se holbeaza la mine cu scarba".
In departare vedeam o casa, mare, alba "De ce sa nu merg?", am zis.
.....
Usa era descuiata, deci, am intrat. Era o casa foarte frumoasa. In sufragerie erau canapele albe, tablouri cu flori si poze. Poze cu o batranica si niste copii. Un baiat si o fata, si o batranica. Acea fata din poza, cu par cret, cu ochii mari, semana cu mama. Nu era posibil sa fie mama, dar arata exact ca ea.
M-am dus la etaj. Am intrat intr-o camera. Pe perete era o scara. Ducea in pod.
Podul Casei-Albe, cum m-am hotarat sa il numesc, era plin de praf, gandaci, si o multime de lucruri vechi. Era plin de lazi cu desene frumoase, de mese pline cu rochii de bal, dar ele nu ma atrageau cum o facea o marioneta, care statea cu fata spre geam, parca admirand si asteptand, ceva.
M-am dus langa papusa, am apucat-o de sfori, dar, neindemanatica cum sunt, am scapat-o.
-Ai grija.
-Cine e?
-Papusa pe care tocmai ai scapat-o pe jos, cine poate sa fie?
Acea marioneta semana exact cu batranica din pozele din sufragerie.
-Cine esti? Am intrebat.
-Stra-bunica ta. Buna, scumpo.
-Dar stra-bunica mea e moarta.
-Nu, nu sunt moarta. Stii, inainte sa dispar cu totul, sufletul meu a fost pus in aceasta marioneta ce seamana exact cu mine.
-Intresant, am spus eu in timp ce ma uitam printre lucrurile din pod.
-Sa trecem la lucruri mai importante. Vreau sa stii ca lumea e in pericol. Tu esti in pericol.
-Si eu ce pot face in privinta asta?
Niciun raspuns, iar. Stra-bunica mea papusa nu mai era. Am coborat linistita din pod. Am iesit din casa. M-am trezit intr-o parcare. M-am asezat pe o bordura. "De ce e totul asa ciudat...?". Incepusem sa plang. Imi era dor de casa, dor de parintii mei. Dupa un timp, destul de scurt, in fata mea a aparut o fata. Roscata. Ochi verzi. Se uita ciudat la mine. Acea fata m-a luat de mana, si m-a tras spre o masina. M-a bagat in spate. Panicata, am inceput sa strig. S-a intors spre mine, si-a pus degetul in dreptul buzelor si a soptit:
-Shh, o sa trezesti bestia.
M-am conformat. Nu voiam sa trezesc bestia, oricine ar fi ea. Ma uitam pe geamul masinii. Era o noapte rece.
-Cum te cheama? M-a intrebat fata rupand tacerea.
-Atea.
-ATEA. Nume de persoana puternica. Interesant.
"Oare ce era atat de interesant la numele meu?". M-am intrebat. "Nimic. E doar un nume de fata normala, in nicun caz puternica, un nume de fata care a suferit un accident".
-Pe mine ma cheama Maya. A spus.
-Unde mergem?
-Shh.
"Aoleu".
Am tot mers timp de vreo ora, cred, pana am ajuns in fata unui parc. Acolo se tinea o petrecere in aer liber. "Super".
Muzica, lumini, punch, chipsuri. "Merge", zic. M-am asezat pe o banca cu un pahar de punch in mana. "E destul de bun".
Stateam si ma uitam cum toata lumea dansa, radea, se distra. Sigur aratam ca o ciudata. Dupa un timp, nu am mai fost singura. Pe banca s-a asezat un baiat.
-Hei, a zis.
-Buna.
-Te distrezi?
-Nu prea.
-Cum te cheama?
-Atea.
-Pe mine David. Ce zici, vrei sa dansam, Atea?
-Suna bine. Cred ca dansatul e mai distractiv decat statul pe banca, am zis.
A ras. Un inceput promitator. M-a luat de mana si m-a dus pe scena. Tocmai incepuse o melodie lenta. "Glumesti?", imi zic. Si-a pus mainile in jurul taliei mele in timp ce mainile mele erau pe umerii lui. Avea niste ochi caprui superbi... S-a aplecat sa ma sarute.
-Nu! Am strigat si apoi am fugit.
In timp ce alergam, mi-am dat seama ca plangeam. Da, plangeam de tristete. Nu puteam sa ma indragostesc de alt baiat. Nu puteam face asta. Stiam bine ca Mike e iubitul meu, stiam, dar ma indragostisem. Eram panicata, speriata. M-am asezat in mijlocul strazii. Asteptam sa mor. Imi repetam: "Nu pot sa ma indragostesc". In departare se vedeau farurile unei masini. "Tic-Tac". De abia il cunoscusem si eu ma indragostisem. Ma urasc! Il urasc! Urasc viata!
"In maxim 1 minut n-am sa mai fiu. O sa mor. O sa scap de tristete, de frica". Fix dupa ce am zis toate astea, cineva m-a luat pe sus in fuga, m-a asezat pe iarba. Eram prea speriata ca sa deschid ochii.
-Atea, te simti bine? M-a intrebat David.
-Nu, nu ma simt. De ce nu m-ai lasat acolo? Asteptam ceva si tu ai stricat totul!
Am inceput iar sa plang. M-a luat in brate. Pentru un moment m-am simtit bine. M-am simtit protejata. Dupa ce mi-am dat seama de toate astea, m-am ridicat si am plecat. El a venit dupa mine, normal. Ii tot spuneam sa ma lase, dar nu ma asculta.
-De ce nu pleci odata? L-am intrebat.
-Pentru ca imi pasa de tine, Atea.
-De ce iti pasa?
A tacut.
-Vezi? Nu ai niciun motiv. Acum lasa-ma.
Am luat-o iar la fuga, dar de data asta nu a mai venit dupa mine. Ma simteam singura. Ma simteam vinovata. Vinovata deoarece l-am lasat acolo, cu privirea pierduta, trist. Trebuia sa ma intorc.
