Ma uitam cu tristete in jurul meu. "Atat de gri...". Ma uitam atenta la fiecare detaliu. "Caruselul asta nu era atat de fals... Ah, ce naiba e aia?"
O aratare, ce semana cu persoana, venea spre noi. "Oare e iar Anna-Maria-Monstrul-Urat?". Da, ele erau.
-David, fugi, acum!
-De ce?
Arat cu degetul spre chestia aia.
-De asta, ii spun panicata. Tu fugi, ascunde-te, ma ocup eu.
-Nu te las singura.
-Doar fugi, ii spun de data asta pe o voce mai calma.
Era mai mult o voce-calma-falsa, dar nu cred ca ar conta informatia asta acum.
David a fugit. "Okay, am ramas singura cu prietenele mele vechi care au devenit, de curand, foarte noi". M-am apropiat de ele, sau de ea si i-am scos limba. Creatura a parut derutata pentru cinci secunde, dar apoi a inceput sa ma alerge. "Acum ce fac?", imi ziceam speriata. L-am vazut pe David dupa un chiosc de ziare si l-am luat de mana. Cand mai aveam un pic pana la -creatura ne prinde si noi murim-, am inceput sa zburam. "Ce?"
.....
-Ai aripi.
-Am aripi, spun eu.
-De cand? Ma intreaba David.
-Nu stiu sa-ti raspund, ii zic.
Inelul de pe degetul meu stralucea cu putere.
-Unde suntem? Intreaba David.
-Nu stiu sa-ti raspund, ii spun pentru a doua oara.
-Bine,bine. Sa ne uitam pe harta.
Normal, deoarece ne abatusem de la drum cu alergatul si apoi cu zburatul, harta nu mai avea sens. Totul era amestecat.
-Hai sa ne intoarcem in parc, si de acolo vedem noi, propune David.
-O idee super, poate asa ne imprietenim si cu creatura, zic eu ironica.
-Putem sa zburam pe deasupra parcului, spune el.
-Nu cred ca aripile imi apar la comanda, zic.
-Incearca doar.
Si am incercat. Duceam iar in spate niste aripi mari. O aripa alba si una neagra. Am ajuns deasupra parcului. "Chestia" nu mai era acolo. "Ce bine". Ne-am orientat la loc, toate cele, si am pornit.
-Am obosit, ii spun eu lui David dupa cateva ore.
-Mai avem putin, Atea, putin.
Chiar am mai avut putin. In cateva clipe ajunsesem. Harta a inceput din nou sa aiba sens. "Ce bine". Am mers pe jos de data asta. Se facuse deja tarziu. Ne-am hotarat sa cautam un loc de dormit. Din pacate, nu am gasit, asa ca ne-am culcat pe rand langa niste tufisuri. (Trebuia sa stea cineva de paza, cine stie cine venea). Prima data am stat eu treaza. Batea vantul. Eram atat de obosita... "Doamne, sper sa treaca noaptea asta cu bine!". La un moment dat l-am trezit pe David. Am pus capul pe pamantul tare si rece. "Ce frig e...". Frigul ma lua in brate. O imbratisare puternica de iti strapungea pana si sufletul. "Nu poate sa ma imbratiseze cineva mai cald...?", imi zic in gand uitandu-ma la David. Cu gandul la imbratisarea aia stupida si calda, am adormit.
M-a trezit lumina puternica a soarelui. "Si dormeam atat de bine...", imi zic.
-Buna dimineata, imi spune David plin de energie.
-Mi-e foame. Ce mancam?
-Nimic. Hai, sus, trebuie sa plecam.
-Ce?! Dar mi-e foame!
-Nu avem timp, mi-a spus pe un ton serios.
-Oh, bine.
"Nu-i deloc bine si nici corect! Mi-e foame!"
-Sper sa nu te superi pe mine, dar nu avem atat de mult timp.
-Da, cum spui, zic.
M-a luat de mana, dar i-am dat drumul pentru ca nu aveam chef.
