"Ma simt atrasa de locul asta. Face parte din mine".
.....
"E un castel mare, alb, maiestos, cu turnuri inalte, cu porti uriase si santuri adanci".
Imediat ce am intrat in curtea castelului, o gramada de oameni ne-au intampinat cu bucurie, desi nu ii mai vazusem in viata mea. Ei ne spuneau ca noi vom scapa lumea de intuneric. "Probabil", imi ziceam eu. Ne-am facut multi prieteni intr-un timp foarte scurt. Mereu petreceam alaturi de ei. Bine, asta s-a intamplat in primele zile, zilele de acomodare. David spunea sa lasam distractia si sa cautam indicii, pentru a gasi raul. Nu-l contrazic, avea dreptate. Am plecat spre padure. Simteam o usoara teama, un sentiment de neliniste. Incepusem sa tremur, si nu stiu din ce motiv, o lacrima mi s-a prelins pe obraz. Simteam o durere puternica in piept si ameteala ma cuprinse. David m-a vazut imediat si a alergat spre mine ingrijorat, m-a luat in brate si mi-a zis sa ma descarc. Atunci, am inceput sa plang de-a binelea. Mi-a zis ca totul o sa fie bine, ca el e aici, alaturi de mine. M-a ajutat sa ma ridic si am plecat inapoi la castel. In seara aceea am stat numai in camera mea. Nu am coborat nici la masa. Am stat in camera mea gandindu-ma la ce s-a intamplat si de ce am reactionat asa, si ma gandeam de ce atunci cand ma apropiam de adancul padurii incepea sa ma doara inima. Mereu e intrebarea asta. "De ce?". "De ce trebuia sa fac accidentul? De ce am ajuns in coma? De ce sunt aici?". Ma saturasem de intrebarea asta si ma saturasem sa nu am raspuns la ea!
.....
"M-am decis. Merg in noaptea asta in padure. Vreau sa stiu ce e acolo si ce legatura am cu locul acela".
De abia am putut sa trec neobservata. Eram imbracata in pijamale, asa ca atunci cand am iesit afara simteam ca mor de frig. Am plecat cu pasi repezi spre padure.
