Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Unu

Tocurile îmi țăcăneau pe gresia care acoperea podeaua aeroportului din Viena. Fusese caniculă la plecarea din București, dar aici era răcoare. Poate erau doar nervii. Nu mă mai întâlnisem de bună voie cu un vampir de mult timp. Iar acesta întârzia – cu siguranță nu era un punct în favoarea lui.

Ca să treacă timpul, m-am uitat la oamenii grăbiți să prindă cursele și am încercat să descopăr vampirii. Am constatat cu mândrie și, în același timp, cu dezgust că-i identificam cu ușurință în mulțime; nu-mi pierdusem îndemânarea. Numărul lor nu părea să fi crescut în ultimii ani. Raportul era tot 5:1 în favoarea oamenilor din câte vedeam. Era aproape o ușurare. Când rămâneau fără provizii de sânge, aveau să ne atace, iar noi urma să fim nevoiți să luptăm. Dar speram că n-avea să se întâmple în cursul vieții mele. Nu așteptam cu nerăbdare să o astfel de confruntare.

La un pas în spatele meu, Spânu și Trotuș, gărzile mele personale, supravegheau și ei mulțimea, pregătiți să mă apere de orice atac. Din când în când, oamenii întorceau capul să se holbeze la ei, intrigați de prezența iataganelor cu lame curbate pe care hainele lor nu reușeau să le ascundă complet, dar nimeni nu îndrăznea să spună nimic. Pandurii noștri erau bine-cunoscuți în întreaga lume, în special în rândul populației înzestrate cu colți. Paznicii aeroportului îi priveau cu ochi îngrijorați, conștienți că n-aveau nicio șansă să intervină dacă băieții mei decideau să lovească. Am zâmbit și mi-am dorit ca toată lumea să se relaxeze. Aveam cei mai buni luptători împotriva vampirilor din întreaga lume. Îi antrenaserăm să fie așa și nu mă temeam de nimic când erau cu mine. Iar ei erau mereu cu mine.

M-am uitat la ceas și am rezistat impulsului de a bate cu piciorul în podea. Nu voiam să fiu aici, nu în această calitate, în orice caz. Întreaga misiune contrazicea tot ce fusesem învățată încă din copilărie. Încălcam Dumnezeu știe câte legi și aș fi putut fi ușor acuzată de înaltă trădare. Dar atunci când președintele însuși te trimitea, nu exista un mod politicos de a refuza.

Un nou grup de pasageri a trecut prin porți și, în sfârșit, l-am văzut: înalt, brunet, ochi negri și un ten palid, dar nu izbitor de palid. Într-un fel, paloarea părea să i se potrivească; îi făcea ochii mai luminoși. Costumul scump, gri-albastru, Armani și cravata bleumarin arătau chiar mai bine. Am observat că ducea cu el o singură valiză și a trebuit să recunosc că eram impresionată de eficiența lui.

Asigurându-mă că nu-l întâmpinam cu o privire criminală, am mers să-l salut. S-a oprit când am ajuns față în față, dar nu m-a insultat arătându-și colții, ca să se identifice drept vampir, așa cum cerea tradiția.

— Domnul Hess? am întrebat, chiar dacă știam deja cine este. Arăta exact ca în fotografiile studiate în timpul zborului. Am întins mâna și m-am felicitat în tăcere pentru absența oricăror semne vizibile de nervozitate. Nu era prima dată când aveam de-a face cu vampiri.

— Domnișoara Cantacuzino, a spus încet, în timp ce îmi strângea mâna. A lui era moale, uscată și doar ceva mai caldă decât tivul fustei mele. Este o plăcere să vă întâlnesc.

M-am bucurat că mă hotărâsem să port tocuri înalte astăzi. Nu eram mică de înălțime, dar astfel îi ajungeam aproape la nivelul ochilor, ceea ce îmi permitea să văd că se uita la mine cu ceva asemănător cu o curiozitate amuzată.

— Sper că zborul a fost în regulă? Și eu puteam să fac conversație. Chiar am forțat un zâmbet – asta nu prea mi-a ieșit.

— A fost lung, a zis el.

Știam deja că venea din State.

— Dar am făcut o oprire la Londra, așa că n-a fost prea rău. Urâtă vreme totuși.

Păcat că n-a lovit fulgerul avionul și nu l-a scufundat în canal, m-am gândit. Un alt zâmbet forțat:

— Ei bine, va fi arșiță mare în București.

— Mă aștept la asta, a murmurat și amândoi am știut că nu vorbea despre vreme.

Undeva, cumva, se pregătea o furtună suficient de puternică pentru a-l face pe președintele Stănescu să aducă un vampir în țară. Nu primisem detalii, dar trebuia să fie ceva îngrozitor. Nu-mi imaginam nimic altceva.

— Asta e tot? Am indicat cu bărbia valiza.

— Da, îmi place să călătoresc ușor. A zâmbit și zâmbetul l-a făcut să arate aproape uman.

— Bine. Mergem atunci? Am arătat spre celălalt capăt al sălii. Avionul este pregătit.

Hess le-a aruncat o privire gărzilor mele, apoi a aprobat, dând din cap. Cel puțin nu-i era frică de ele. L-am admirat pentru asta.