Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Patru

A reieșit că Max deținea într-adevăr un smoching. Am intrat în foaierul ambasadei pe la șapte, așa cum scria pe invitație. Jumătate dintre paznicii noștri s-au amestecat în liniște în mulțime, dispărând din vedere. Restul au rămas aproape, sprijinind pereții asemeni unor perdele grele.

— Ești pregătit să dai ochii cu lupii? am întrebat, arătând din cap spre sala recepției.

— Cu țepușele, vrei să spui? a răspuns Max, urmându-mă.

Am fost tentată să subliniez faptul că nu mai foloseam țepușe – iataganele erau armele preferate ale pandurilor – dar în cele din urmă, am tăcut. Era bine să ne păstrăm simțul umorului în acest secol; compensa lipsa de siguranță.

Am dat din cap și am salutat pe cunoscuți și chiar m-am oprit să schimb câteva cuvinte ici și colo. Cele mai multe persoane vorbeau în engleză, așa că Max nu avea niciun motiv să se simtă lăsat pe dinafară, nu că mi-a păsat ce simțea. Mai multe perechi de ochi l-au privit intrigate, dar din moment ce li se spusese că nu există vampiri în interiorul granițelor noastre, mințile lor au decis să ignore semnele. Am auzit oameni șoptind în spatele nostru. Totuși, nimeni nu a îndrăznit să vorbească cu voce tare. Mi-am dorit să o fi făcut. Eram curioasă ce-ar fi răspuns el.

Stând în picioare lângă platforma pe care cânta un cvartet de viori, i-am zărit pe prietenii mei. Inima mi-a bătut mai repede la vederea lui Ștefan. Era ocupat cu un pahar cu vin pe jumătate gol, în timp ce stătea de vorbă cu Rodica. Ea tot dădea din cap, privind cu ochi triști la sandviciurile mărunte din farfurie – semn că ținea o altă dietă inutilă – iar părul ei nu avea o zi prea bună. Spre deosebire de părul șaten deschis, perfect pieptănat al lui Ștefan, buclele ei negre se răzvrăteau în toate direcțiile, deturnând atenția de la rochie verde, strâmtă, ce îi îmbrățișa formele generoase.

Am zâmbit în timp ce m-am îndreptat spre ei, dornică să mă alătur lor.

— Domnule Hess, aceștia sunt prietenii mei, Rodica Ghica... și Ștefan Sturdza. Am făcut prezentările și am simțit nevoia să adaug pentru a clarifica lucrurile: De asemenea, membri ai Micului Divan.

— Desigur, a spus Max și și-a plecat capul să-i sărute mâna Rodicăi, care abia și-a ascuns o tresărire surprinsă. Este o onoare să vă cunosc, domnișoară Ghica, a murmurat el, apoi s-a întors cu mâna întinsă spre Ștefan. Domnule Sturdza...

— Aș spune bun venit în România, domnule Hess, dar nu ar fi corect, a zis Ștefan în timp ce au schimbat o strângere de mână bărbătească.

— Ați mai fost aici, domnule Hess? a întrebat Rodica, odată ce și-a revenit din șoc.

Puteam paria că nu mai fusese atinsă de un vampir de... aș fi putut numi exact ora și locul. Spre deosebire de mine, care mai călătoream ocazional, ea nu părăsea țara.

— Mă tem că nu, a spus Max. Nu am avut ocazia. La început, am fost reținut în altă parte și, când am devenit interesat de țara dumneavoastră, închiseserăți deja granițele.

Ștefan și-a ridicat paharul:

— Ar fi trebuit s-o fi făcut mult mai devreme.

— Asta probabil ar fi fost înțelept, a fost de acord Max. Sper, totuși, că domnișoara Cantacuzino îmi va arăta împrejurimile cât stau aici.

— Da, succes! a râs Rodica.

— Liana va fi un ghid perfect, a declarat Ștefan fără cea mai mică ezitare. Cât timp aveți de gând să stați?