Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Saptesprezece

Vechiul Palat Brukenthal, acum muzeu, era deschis peste noapte. Presa se adunase afară, în Piața Mare și, fără pandurii care să formeze un coridor de trecere, n-am fi răzbit niciodată. Blițurile se aprindeau înnebunitoare în timp ce treceam prin intrarea largă, agățată pe brațul lui Jesse, fiind tot timpul conștientă de prezența lui Max în cealaltă parte. Ne-am mișcat pe cât de repede ne permiteau bunele maniere, dar eu tot mă temeam că urma să avem de făcut niște curățenie pentru că ochii lui Max străluceau în toate fotografiile. O problemă la care să mă gândesc mai târziu.

Mi-am lăsat pelerina la garderobă și m-am îndreptat spre sala recepției. Nu mi-a luat mult timp să-mi găsesc prietenii și m-am dus la ei, așteptându-mă ca însoțitorii mei să mă urmeze. Am zâmbit, văzând surpriza prost ascunsă de pe fețele lor.

Rodica arăta superb în rochia strâmtă, neagră cu broderie argintie, care îi punea în valoare silueta în formă de clepsidră. Buclele ei negre i se legănau ușor pe umeri, când a vorbit:

— Ia te uită, nu un însoțitor, ci doi. Norocoaso.

— Bun venit la bal, Cenușăreaso! m-a tachinat Ștefan. El era, desigur, îmbrăcat în alb, pozând drept regele balului.

La câțiva pași în spatele lui, Denisa răsucea un pahar cu apă minerală între degete, palidă sub șuvițele blonde și bronzul fals. Rochia albă de prințesă cu model floral negru în jurul taliei nu o avantaja, nereușind să-i ascundă sarcina avansată. Arăta mai mult inconfortabil decât plictisită. Îmi părea rău pentru ea. Deși insistase să vină, nu părea că se bucură de petrecere. Avea să fie o noapte lungă și nu doar pentru ea.

— Când ai spus doctor, s-a aplecat Ștefan să-mi spună, mi-am imaginat pe cineva mai în vârstă și deja pe jumătate chel. S-a uitat la părul blond și bogat al lui Jesse și a clătinat din cap. Deci cred că el e Cenușăreasa.

— Perfect, atunci eu sunt ursitoarea cea bună! am spus înainte de a apuca Jesse să răspundă. Și am un cadou pentru voi. L-am împins pe Max înainte. E al vostru în seara asta! Oh, Rodicăi îi place să danseze, i-am zis lui Max, apoi le-am zâmbit dulce celorlalți. Am venit cu cineva! Fluturând o mână către ei, l-am apucat pe Jesse de braț și l-am luat de acolo.

— Ce a fost asta? a întrebat el, când ne-am oprit în partea opusă a sălii.

— Crede-mă, ți-am făcut o favoare. Te-ar fi mâncat de viu.

— Îi faci să pară mai răi ca Hess.

— Pot fi. M-am uitat în jur și am luat un pahar de pe tava unui chelner. Oricum, mi-ar prinde bine ceva timp liber. Pot să-l păzească ei în noaptea asta.

Eu urma să am grijă de Jesse, dar asta era altceva. El era om. Și fără Max în apropiere, aducea aproape a întâlnire. Am clătinat din cap să-mi amintesc că nu era.

Seara abia se târa cu discursuri, decernări de premii și și mai multe discursuri. În timp ce socializam cu persoane de care Jesse auzise doar vag, am reușit să mâncăm câte ceva, să ne reumplem paharele și să dansăm o dată sau de două ori. Am avut unele dificultăți cu ultima parte, din cauza tendinței mele de a mă întoarce în mod repetat să-l caut din priviri pe Max. Zisesem că nu-i purtam de grijă în seara asta, dar mi-era greu să rezist tentației de a mă uita după el. Îmi plăcea sau nu, el era responsabilitatea mea, indiferent de câți panduri se aflau în sală. Jesse a rămas destul de dezamăgit de aptitudinile mele de dans.

Într-o pauză, când s-a dus să ne aducă alte băuturi, Max a profitat de ocazie ca să se apropie:

— Se pare că tu ești cea căreia îi place să danseze, nu prietenei tale, Rodica.