Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Douazeci și cinci

— Vă rog să vă instalați confortabil și să așteptați aici. Vă voi anunța când domnul Stănescu vă poate primi, a spus asistentul personal al președintelui, înainte de a ne părăsi în sala de așteptare.

Niciunul dintre noi nu s-a grăbit să ia loc. Am rămas în picioare în mijlocul încăperii, neîndrăznind să lăsăm garda jos și să ne relaxăm. Obținerea unei audiențe atât de repede cu șeful cel mare fusese dificilă și numai calitatea mea de membră a Micului Divan mă ajutase să trec peste toate prostiile birocratice și mă plasase în capul listei. Dar era devreme. Președintele probabil că nu își luase încă micul dejun. Trebuia să așteptăm.

— Deci ăsta e, a spus Jesse, răsucindu-se pe călcâie și inspectând locul.

Refuza să dea drumul genții medicale pe care o adusese cu el. Avea o avere înăuntru, una pentru care ne riscaserăm amândoi viața, ca să nu mai vorbim de confortul lui Max, pentru a o obține. Max, norocosul, era din nou la hotel și literalmente în mijlocul unui ospăț sângeros.

— Casa Poporului...

Nu-mi dădeam seama dacă Jesse era impresionat sau doar curios.

— N-ai mai fost aici? am întrebat. Nici măcar s-o vizitezi ca turist?

— Trăiesc în București de aproape trei ani, dar nu, nu am avut ocazia. Am fost prea ocupat cu studiul limbii voastre, ca să nu mă simt ca o cizmă de fiecare dată când deschid gura. Apropos, faptul că-mi vorbești în engleză nu mă ajută.

— Hai să trecem peste asta mai întâi și după aia promit să vorbesc cu tine doar în română.

— Crezi că n-o să reușim? S-a încruntat ca și cum acest gând nu-i trecuse prin cap. Serios?

Nu mă preocupa supraviețuirea pe cât mă îngrijora succesul misiunii noastre. O mulțime de lucruri depindeau de el de data asta.

— Ești sigur că poți s-o faci? l-am întrebat, coborându-mi vocea pentru orice eventualitate. Securitatea era la cote maxime, inclusiv paznicii noștri care așteptau în afara ușii, dar n-aveam nicio garanție că nu existau microfoane. Știu că asta contrazice crezul tău ca doctor.

Jesse a căzut pe gânduri, dar apoi a clătinat din cap.

— Nu, nu e așa. Uneori trebuie să rănești un pacient, ca să-l faci bine. E ca amputarea unui membru gangrenat sau eliminarea unui organ deficitar. Poate fi o metodă neortodoxă, dar îl va forța să urmeze tratamentul corespunzător. Nu-l primește acum. Conștiința mea e curată.

— Bine, am dat din cap.

Nu voiam să-l am nici eu pe conștiință. Adevărul era că nu eram convinsă că făceam un lucru bun, dar era un lucru corect. Confirmarea lui Jesse nu a reușit să-mi calmeze nodurile din stomac. Capul mi se limpezise, dar încă îmi simțeam genunchii moi. Mi-am răsfirat degetele și m-am uitat la ele.

— E normal să-mi tremure degetele așa?

Jesse mi-a apucat mâna și mi-a flexat degetele. Mi-a verificat pulsul și reflexele pupilare.

— E de la nervi, a spus.

Dacă așa zicea el...

Ușa s-a deschis și același bărbat de mai devreme ne-a făcut semn să-l urmăm:

— Președintele vă poate primi acum.

Am trecut prin două seturi de uși până când am ajuns la un alt birou mare, cu lambriuri din mahon, picturi vechi, de neprețuit pe pereți și mobilier surprinzător de modern. Ăsta nu era biroul obișnuit în care președintele ținea întâlnirile restrânse. Era cabinetul privat al lui Stănescu.