Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Treisprezece

— Așteaptă aici, i-am spus lui Jesse și am părăsit biroul mic de lângă camera de zi, asigurându-mă că lăsasem ușa întredeschisă. M-am simțit ca un agent dublu, dar din moment ce îl privea și pe el, am considerat că avea dreptul să asculte ce se discuta. Cât de mult avea să înțeleagă nu depindea de mine.

Am auzit vocile prietenilor mei în vestibul, preocupați să își dezbrace hainele de ploaie, și m-am dus să-i întâmpin:

— Mulțumesc că ați venit.

— Eram în mijlocul unui meci de tenis atât de frumos cu ministrul Agriculturii, a spus Ștefan, clătinând din cap cu regret.

— Cine câștiga? am întrebat.

— Eu, desigur, a rânjit el. Omul abia se mișcă.

Asta îi explica supărarea. Nimic nu-i plăcea lui Ștefan mai mult decât victoria.

— Eu, pe de altă parte, făceam auditul unei mari companii petroliere, ​​a spus Rodica sec. Dar dacă ai sunat..., a terminat ea cu un zâmbet.

— Eu eram pe drum să mă întâlnesc cu Liviu, când a apărut problema, am zis.

Remușcările că trebuise să anulez întâlnirea nu dispăruseră, dar mi le-am scos din minte pe moment. Ar fi trebuit să o regret mai mult, însă era mai ușor așa.

— Bine, ai câștigat! au chicotit amândoi și am trecut în camera de zi.

Ștefan s-a dus direct la bar și și-a turnat ceva de băut.

— În primul rând, dați-mi voie să vă spun că niciunul dintre birouri n-a auzit de doctorul Sofronie ăsta al vostru, a zis el, întorcându-se cu un pahar în mână și mergând să se așeze într-un fotoliu din fața ferestrei.

Rodica a tras un scaun de lângă masă ca să ia loc.

— Plus că la spital apare ca fiind în concediu medical. Ce-i cu interesul ăsta subit în acest doctor? a întrebat el.

— E cineva bolnav? Ochii Rodicăi m-au urmărit curioși cât am traversat încăperea.

— Nu, nimic de genul ăsta... Nu chiar, am murmurat.

Măcar dacă ar fi fost atât de simplu.

Confruntată cu privirile lor întrebătoare, am început să le spun povestea lui Jesse, incluzând toate detaliile. Când am terminat, a urmat o scurtă tăcere.

— Uau, asta nu poate fi un lucru bun, a spus Ștefan și Rodica a dat din cap de acord. Ai vorbit cu Maxie?

Am clătinat din cap.

— Am vrut să avem conversația față în față. Dar nu cred că el a fost atacatorul.

— Tind să fiu de acord. Ștefan și-a încrucișat picioarele. Sunt prea multe în joc. Și el cu siguranță nu l-a răpit pe doctorul Sofronie.

— Deci există cel puțin două persoane care știu ce se întâmplă în afară de noi, a zis Rodica.

— Pot să mai întreb, să presez niște cunoscuți, dar... Ștefan a dat dintr-o mână. Dacă cineva i-a luat pe el și pe fată, păstrează totul sub tăcere. Și știi ce înseamnă asta...

Rodica și-a înclinat capul:

— Ajunge până la președinte.

Nu era nimeni mai presus de noi.

— Am crezut ca a fost prim-ministrul cel care te-a abordat? Ștefan și-a arcuit sprâncenele la mine.

— El a fost, am zis. Mi-a spus că vine direct de la Stănescu. Problemă de securitate națională, a zis.