Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Doisprezece

Ca de obicei, apelul telefonic a venit la momentul cel mai nepotrivit. Eram în mașină, în drum să mă întâlnesc cu Liviu, și tocmai mă întinsesem după telefon să-l închid. Atunci am descoperit că aveam șaptesprezece apelurile pierdute din timpul ședinței la care participasem toată dimineața. Și telefonul a avut îndrăzneala să sune din nou în timp ce mă uitam la el. N-am recunoscut numărul, dar am răspuns oricum, presupunând că trebuia să fie ceva important.

— Alo?

— Doctorul Carver la telefon. Domnișoara Cantacuzino?

— Da?

Un oftat mic a venit de la celălalt capăt al liniei, urmat de o scurtă pauză înainte de a spune:

— Trebuie să vorbim. S-a întâmplat ceva.

— Ascult.

M-am rezemat de banchetă și m-am uitat pe fereastră. Cerul era acoperit de nori negri, iar vântul se intensifica. Se părea că avea să plouă în curând.

— Nu la telefon. Trebuie să ne întâlnim.

Asta mirosea a conspirație și m-am încruntat, încercată de un sentiment neplăcut că după-amiaza mea leneșă avea să fie distrusă.

— Nu poate doctorul Sofronie să vorbească direct cu mine?

— Nu cred că poate. A ezitat. Și aș sugera nici să nu-l sunăm.

Mi-am sprijinit cotul pe genunchi și m-am aplecat în față. Asta nu dădea bine. De ce n-ar fi doctorul Sofronie disponibil să vorbească?

— În regulă. Ne putem întâlni, am decis tot mai curioasă. Ești la spital?

— Nu, sunt în Piața Libertății. Poți să vii aici?

Chiar acum? Asta nu făcea parte din plan. M-am uitat la ceas și, din moment ce se întâmpla să fie în drumul meu, am sperat că nu avea să mă întârzie prea mult.

— Bine, vin acolo. Este imposibil de parcat în piață la ora asta, așa că așteaptă undeva la vedere.

— Mulțumesc. Te rog să te grăbești, este o chestiune de viață și de moarte.

A închis, lăsându-mă să mă holbez în confuzie la telefon, parțial amuzată de ieșirea lui dramatică. Dar fusese ceva în vocea lui care îmi spunea că era o treabă serioasă. Cât de serioasă urma să aflu în curând.

— Oprește aici, i-am spus șoferului câteva minute mai târziu, când am intrat în piață.

Jesse stătea pe trotuar, cu mâinile băgate în buzunarele sacoului maro și încruntându-se la trafic. Vântul îi ciufulise părul blond, semn că stătuse acolo un timp. Picături mici de ploaie au căzut pe el când am deschis portiera și am dat din cap să intre. El s-a strecurat în grabă pe bancheta din spate și a tras ușa după el.

— A cui viață și moarte? am întrebat.

— A mea. Mulțumesc că ai venit.

Și-a trecut ambele mâini prin păr, în încercarea de a așeza șuvițele bogate la locul lor.

Am făcut semn șoferului să meargă mai departe:

— Mă îndrept spre sud. Te pot lăsa oriunde pe drum, am spus. Ai zece minute, așa că spune repede.

— Doctorul Sofronie a dispărut, a zis Jesse direct la obiect.

Foarte eficient. De asemenea, m-a lăsat în beznă.