Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Noua

Max își făcuse bine temele. Avea în cap o listă întreagă de lucruri pe care voia să le vadă și i-am făcut pe plac. Ne-am urcat în mașină și i-am spus șoferului să ne ducă oriunde dorea Max. O plimbare prin oraș nu făcea rău nimănui. Trotuș și Spânu stăteau în față, lăsându-ne la dispoziție toată bancheta din spate. Paznicii lui Max ne urmau într-o altă mașină, dar chiar și așa, am refuzat să-l las să iasă când am oprit.

— Nu-ți pot garanta siguranța în aer liber, i-am spus, tăindu-i șansa să protesteze. Cine știe cine a fost la Academie dintre toți trecătorii? Nu toată lumea rămâne în serviciu activ, iar eu nu-i pot deosebi. Știi că o treime din populația noastră face cel puțin un semestru la Academie? E la fel ca serviciul militar, doar că mai bine. Oamenii chiar cer să se înscrie.

— Asta pentru că i-ați îndoctrinat încă din copilărie că asta este calea cea dreaptă, a sosit răspunsul cinstit al lui Max.

Am ridicat din umeri. Funcționa pentru noi. Niciun vampir ucis de peste cinci secole și fiecare an aducea un nou record.

— Turul meu, regulile mele, i-am spus ca să pun capăt discuției.

Cu toate astea, mi-am luat rolul de ghid în serios și l-am pus la curent cu istoria lucrurilor pe care le vedea. El a ascultat, dând din cap în tăcere, și a pus întrebări pertinente. Nimic ce nu putea fi găsit într-un ghid turistic, dar, de asemenea, nimic suficient de ciudat pentru a-mi stârni suspiciunile. Nu era o stratagemă ca să ajungă undeva. Îl interesa cu adevărat istoria orașului nostru. Și n-a insistat să coboare din mașină. Ăsta a constituit un punct în favoarea lui, deși am avut senzația că doar îmi făcea pe plac.

La sfârșitul turului, mașina s-a oprit peste drum de Muzeul Țăranului Român. Piața Victoriei era chiar după colț.

— Oh, artă populară, ce frumos, a spus Max și n-aș fi putut spune dacă era sarcastic sau sincer.

— Nu, mergem acolo, am arătat cu bărbia înainte.

— Muzeul de Istorie Naturală? Nu-mi imaginez că aș putea să văd nimic nou acolo. În afară de dinozauri, cele mai multe specii au dispărut în timpul vieții mele. Încerci să mă faci să mă simt bătrân?

— Nu acolo. Acolo.

Chiar în fața noastră, o clădire înnegrită, cu un V roșu deasupra, creștea din trotuar, apăsându-i pe trecători – un muzeu mai sinistru. Clădirea luase foc în secolul al XIX-lea și fusese restaurată de mai multe ori de atunci, dar prejudiciul suferit de fațadă fusese păstrat ca o declarație spunând că, indiferent ce se întâmpla cu noi, rămâneam în picioare.

— Oh...

Nu cred că-l mai văzusem pe Max rămas fără cuvinte până atunci. Expresia de pe fața lui arăta că știa ce însemna V-ul. Și-a plecat capul pentru a se uita mai bine la clădire prin parbriz.

— Nu este închis la ora asta?

Scăldată în razele amurgului, clădirea înghițea lumina ceva de groază. Nimic nu reușea vreodată să anime acele ziduri întunecate.

— Nu-ți fă griji. Vor deschide pentru noi.

— Vrei să spui pentru tine.

— Oh, le-ar deschide și pentru tine. Le-ar plăcea să experimenteze pe tine. Nu au avut un specimen viu de..., m-am prefăcut că mă gândesc, ...mult prea mult timp.

— Cred că vorbești serios. Max mi-a aruncat o privire goală, apoi o sclipire i-a luminat ochii. Să mergem atunci! A ieșit din mașină înainte de a apuca să clipesc.