Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Sapte

Când am ajuns la Max, eram enervată la culme.

— Așteptați afară, le-am ordonat pandurilor, de îndată ce am intrat în apartament. Fără nicio ceremonie, am scos containerul din geantă și l-am trântit pe masa din apropiere. Uite-ți gustarea.

Am făcut un pas înainte și încă unul, până am ajuns față în față cu el.

— Să nu mă mai ameninți niciodată, i-am spus, arătând cu degetul spre pieptul lui. Nu uita că ești un oaspete aici. Ești încă în viață doar datorită mie.

Una dintre sprâncenele negre ale lui Max s-a arcuit. Știam ce înseamnă asta.

— Poate că am primit ordine de sus, dar oamenii aceia de afară? Ei ascultă de mine. Abia așteaptă să audă că am terminat cu tine.

— Sunt mai aproape... și mai rapid.

Cuvintele au ieșit în șoaptă. Nu era nevoie să o facă să sune a amenințare.

— Uiți de puterea dorinței de răzbunare. S-ar putea să fii mai puternic și mai rapid, dar chiar nu poți face față la furia a opt panduri hotărâți să-ți ia capul.

Max a părut să ia în considerare ideea. A înclinat capul.

— Conform raționamentului tău, ai fi și tu moartă.

— Poate că nu mă deranjează, dacă e pentru un scop mai important.

— Toți oamenii se tem de moarte. Este o cacealma.

— Este? l-am înfruntat, punând cea mai „serioasă" față a mea.

M-a privit îndelung.

— Ritmul cardiac este regulat, a spus în cele din urmă. Este chiar mai lent decât atunci când ai intrat, a zâmbit, continuând să se uite la mine. Îți place să ameninți sărmanul vampir neputincios. Deci ce te-a supărat atât de tare?

M-am dat înapoi, nemulțumită că-mi stricase toată distracția. Avea totuși dreptate în legătură cu un lucru. Îmi făcea plăcere să-l ameninț.

— Cineva mi-a amintit care-mi sunt îndatoririle, i-am răspuns și am privit în depărtare, încruntându-mă. Gândul acesta încă mă deranja.

— Uciderea tuturor vampirilor? a întrebat el nemișcat.

— Fata asta? am arătat către mine. Glumești? Ți-au pus ceva în băutură? Asta nu făcea parte din plan. M-am prefăcut că-mi făceam griji pentru el, dar am renunțat repede la glumă și am revenit la un ton sumbru: Nu, datoria mea este să țin vampirii afară. Și, totuși, tu ești încă aici... e nevoie să spun mai mult?

Max n-a pierdut timpul. Reacția lui a fost însă neașteptată:

— Bine, armistițiu. Să ne facem fiecare treaba pentru care suntem aici și să o lăsăm așa. Fără trucuri, doar afaceri.

Afaceri... sigur. Doar că nimeni nu-mi spunea nimic, iar asta mă scotea din minți.

— Deci ce afaceri sunt astea? l-am întrebat, stând vizavi de el.

— Uh-uh. A clătinat din cap. Știi că nu pot să-ți spun asta. Nu este decizia mea, dar... nu cred că ți-aș spune oricum.

— Pentru că nu mi-ar plăcea, nu-i așa? Eram atât de sigură de asta încât nimic din ce mi-ar fi spus nu m-ar fi făcut să mă răzgândesc.

— Nu, ești drăguță când ești frustrată, a rânjit la mine.

Mi-am dat ochii peste cap:

— Ce, suntem la grădiniță?

— Bine. Ai dreptate. Ar trebui să ne comportăm ca niște adulți.

S-a apropiat de mine și s-a aplecat ușor. Pentru un scurt moment, am crezut că avea de gând să mă sărute. Sau să încerce să mă hipnotizeze, dar ăsta era doar un mit din cărțile de istorie. Vampirii nu mai foloseau hipnoza, presupunând că o făcuseră vreodată.

— Știi ceva despre mine? am întrebat în șoaptă, privind în sus la el, refuzând să mă las intimidată. Orice?

— Nu știam cine se va ocupa de mine, când am venit aici, și mulțumită pandurilor tăi, contactele mele sunt limitate. Știu ce se poate găsi în presă... M-a privit gânditor, ca și cum încerca să rezolve o mare dilemă, conștient că îi scăpa ceva.

Deci nu știa. Era în regulă pentru că nu mulți oameni știau. Dar el nu avea neapărat nevoie de acea informație anume ca să mă ia în serios. Tot ce trebuia să știe era că eram membră a Micului Divan. Reputația noastră era impecabilă, așa că trebuia să fie suficient.

— Atunci știi că asta nu trebuie să se repete.

I-a luat ceva timp lui Max să facă un pas înapoi.

— Îmi pare rău pentru orice ți s-a întâmplat, a spus și am avut o scurtă suspiciune că știa mai mult decât lăsa să se înțeleagă. Nu suntem toți așa. S-a oprit. Nu, de fapt, suntem exact așa. Unii dintre noi doar se controlează mai bine.

Mi-a aruncat o privire lungă și s-a așezat pe un fotoliu. Containerul a rămas ignorat pe masă.

Am luat-o ca pe un semn că ostilitățile erau amânate pentru moment. Armistițiu, așa cum spusese el. M-am rezemat cu un șold de marginea mesei și am bătut cu degetele în capacul containerului:

— A descoperit ceva echipa de investigație?

— Nu mi-au spus.

— Puteai, totuși, să tragi cu urechea... Auzul lui era mult mai ascuțit decât cel al unui om obișnuit, iar manierele lui perfecte nu excludeau trasul cu urechea.

A dat din cap:

— Da, s-ar putea să fi auzit ceva. Au spus că a fost o treabă făcută de un profesionist. Ușa de la intrare era încuiată și la fel era și seiful, când m-am întors. N-au găsit nicio urmă lăsată de intrus.

— Atunci cum ai știut că a intrat cineva în apartament?

— Mirosul. Știu întotdeauna când a fost un om în încăpere, mai ales dacă mi-e foame.

— Oh. Am aruncat o privire involuntară către răcitor, gândindu-mă la sângele din interior. Deci nu glumeai despre cameristă...

— Ei, am fost nevoit să o fac să sune un pic mai dramatic ca să reacționezi rapid, dar n-aș fi făcut-o. Pot rezista o perioadă îndelungată fără hrană.

— Bine.

Știam că n-ar fi făcut-o. Nu-i așa? Aveam încredere în el că, orice se întâmpla aici, știa să se controleze mai bine de atât.

— Mai e altceva ce-mi poți spune despre oamenii care au fost aici?

— Nu prea. Mirosea de busuioc, a spus Max, instalându-se mai confortabil.

Metoda invadatoare tipică. Mirosul puternic afecta simțurile ascuțite ale vampirilor, împiedicându-i să afle numărul atacatorilor și să-i localizeze corect. N-am spus nimic, dar Max nu era prost. Își dăduse deja seama.

— Voi posta doi paznici la ușa ta tot timpul...

— Atâta timp cât nu interferează cu plecările și venirile mele.

— ...fie că ești aici sau nu, am terminat cu un zâmbet, la curent cu plimbările lui prin hotel. N-ar fi fost rezonabil să ne așteptăm ca el să-și petreacă toată ziua în apartament, fără să meargă nicăieri și, până în prezent, n-o făcuse. M-am bucurat că nu sărea calul.

Max a căzut pe gânduri și, în cele din urmă, a dat din cap.

— În regulă.

Nu era situația ideală și, probabil, inutilă în opinia lui, dar era necesar.

— Atunci te las să-ți iei prânzul, am spus, îndepărtându-mă de masă.