Răzbunarea lui Țepeș (Romanian)

Cincisprezece

Zborul a fost mai puțin ciudat decât mă așteptasem. N-aveam suficientă încredere în Max ca să-l închid într-o mașină timp de trei ore și jumătate cât dura drumul de la București la Sibiu. Nici în vis n-aș fi îndrăznit să-l pun într-un tren, pentru că era prea ușor să scape, și cred că o parte din mine se aștepta încă să facă o nebunie. Luarea avionului părea opțiunea cea mai rezonabilă. Mai zburasem cu el și înainte, iar el se comportase ca un adevărat gentleman. Dar era întotdeauna politicos, ceea ce însemna că trebuia să fie ceva în neregulă cu el. Nimeni nu era atât de perfect.

După ce s-au făcut prezentările, Jesse și Max s-au evaluat din priviri ca doi bărbați aflați în prezența unei femei, căutându-și reciproc avantajele și punctele slabe. Partea ciudată era că niciunul dintre ei nu concura pentru atenția mea. Ar fi fost și greu să o facă din cauza coafezei care se fâțâia jurul meu asemeni unei albine. Cel puțin Sanda se mulțumea să asculte muzică pe iPod și nu acorda nicio atenție discuției noastre.

— Domnul doctor a fost responsabil cu hrănirea ta în ultimele săptămâni, am spus, în speranța că îl făcea pe Jesse să arate mai puțin a cină și îi câștiga favorurile lui Max.

— Oh, deci tu ești cel căruia trebuie să-i mulțumesc pentru ultima pungă de O negativ cu aromă puternică de malarie, a spus Max cu un zâmbet amuzat.

Jesse a rânjit la el:

— Ce pot să spun? Nu-mi place să arunc sânge încă bun.

Am înghețat în fotoliu și m-am uitat la el șocată de acțiunile lui.

— Ai încercat să-l otrăvești?

— Se descurcă el, a făcut Jesse cu un gest menit să însemne „uită-te la el, e bine."

— Asta nu înseamnă că mi-a plăcut.

Dacă a existat o notă de amenințare în vocea lui Max, nu mi-am dat seama. Eram prea ocupată să mă holbez la Jesse:

— Ce-ți trecea prin cap? Dacă îi era foame și se hotăra să se hrănească din mine?

— N-ar fi făcut-o.

— De unde știi?

— Ai spus că n-a atacat-o pe fata aia. Te-am crezut.

— Am avut conversația aia astăzi! N-am luat nicio pungă de sânge azi de la tine!

— Te-am crezut pentru că am ajuns la aceeași concluzie, a spus Jesse răbdător. E aici de câteva săptămâni și e încă în viață. Sunteți buni la ceea ce faceți, așa că el fiind încă în viață nu poate însemna decât un singur lucru: se comportă bine. Prin urmare, nu te-ar fi rănit.

— Mulțumesc. Vezi, în sfârșit cineva care mă înțelege. Max și-a plecat capul și a coborât vocea să-i spună lui Jesse: Mereu se uită la mine de parcă se așteaptă să sar la gâtul oamenilor.

Tonul lui plângăreț contrazicea sclipirea din ochii negri, în timp ce urmărea mișcările coafezei.

— N-ai pic de rușine, i-am spus și am îndepărtat mâinile fetei, dorindu-mi să fi terminat deja. Fusese cea mai lungă ședință de coafat suportată vreodată și, deși nu-mi plăcea să o fac în public, nu îndrăzneam să-i las pe cei doi bărbați singuri să-și țină companie.

— Atâta timp cât nu-mi ascult instinctele, cred că suntem cu toții în regulă. Max a zâmbit, iar eu am clătinat din cap.

Sanda a revenit cu o armată de agrafe și mi-a făcut semn să stau nemișcată. Uram faza următoare. Aproape o concediasem de două ori din cauza asta – avea tendința să folosească prea multe agrafe și prindea părul prea strâns, ceea ce făcea să se încheie cu o durere de cap de cele mai multe ori – dar ea era cea mai bună coafeză pe care o avusesem, întotdeauna disponibilă pentru călătorii pe distanțe lungi și dispusă să-mi aranjeze părul pe drum.

— Mă bucur că am rezolvat misterul sângelui cu aromă de malarie, a spus Max. Sigur n-ai dat o spargere în apartamentul meu ca să-mi furi pungile cu sânge după aia?

— Având în vedere că nu știu unde locuiești și nu se predau tehnici de intrare prin efracție la Oxford, sunt destul de sigur că n-am făcut-o, a răspuns Jesse.

— Ce păcat. Pot fi folositoare uneori.

— Te rog, am gemut. Nu-l corupe cu obiceiurile tale proaste.

— Să-l corup? Max mi-a aruncat o privire inocentă. Aveam o conversație prietenoasă. Vrei să-mi povestești din nou despre biata fată?

Jesse i-a îndeplinit dorința fără nazuri și am ajuns să ascult totul din nou. Max a vorbit puțin cât a ascultat, dar ochii i s-au întunecat, ceea ce i-a făcut fața să arate chiar mai palidă decât era de obicei.

— Și oamenii tăi nu știu nimic despre asta? m-a întrebat.

Mi-am țuguiat buzele sub privirea lui cercetătoare, tăcerea mea fiind un răspuns suficient.

— Asta e regretabil, a spus el, dând din mână, și a sunat prea mult a mustrare pentru gustul meu. Asta înseamnă că aveți cel puțin trei grupări care acționează independent pe terenul vostru, pregătite să facă ravagii oricând vor, fără ca voi să fiți în stare să interveniți. Și-a înclinat capul. Hmm, dacă aș fi cu câteva secole mai tânăr, m-aș simți insultat că nu fac parte din ele.

— Ce vrei să spui cu trei grupări diferite? am întrebat.

— În primul rând, ai vampirul care s-a hrănit din fată, a numărat Max pe degete. În al doilea rând, îi ai pe cei care ți-au răpit furnizorul de sânge. Nu a fost vampirul, pentru că el a abandonat fata fără să îi pese ce se întâmplă cu ea sau dacă prezența îi va fi descoperită. Cei care ți-au reținut doctorul au vrut să-l împiedice să facă valuri, odată ce a început să pună întrebări, și să treacă totul sub tăcere. Asta face doi, a ridicat două degete. Și apoi mai e problema pungilor de sânge furate din seif. Un vampir n-ar face atâtea eforturi, când este mai ușor să iasă în stradă și să găsească un donator. Și alte persoane n-au niciun interes să mă înfometeze. Cine știe ce-aș putea face? a rânjit și a ridicat un al treilea deget. Trei.

— Eu dau vina pentru a treia pe camerista pe care o tot pomeneai, am spus. Nu i-o fi plăcut cum te uitai la ea.

— Este o zi tristă atunci când nu te mai poți încrede în personalul de serviciu, a zis Max.

A făcut-o să sune a glumă, dar mi-a dat o idee. Poate că nu fusese camerista, dar cineva care lucra la hotel, cineva care știa și nu era de acord. Ar fi putut fi oricine.

— Țara asta e terminată, s-a văitat Jesse. Chiar va trebui să mă mut în Noua Zeelandă după toate astea.

Un mușchi a zvâcnit pe fața lui Max.

— Uite un pont pentru tine: nu te duce în Noua Zeelandă.

M-am simțit de parcă o găleată de apă rece mi-ar fi fost turnată în cap. Acolo, chiar acolo, am zărit persoana din spatele măștii pe care Max obișnuia să o arate lumii. Am văzut o urmă de sentiment real: îngrijorare, furie și teamă. Orice știa, orice urma să se întâmple, dacă îl îngrijora pe un vampir în vârstă de mai multe secole, atunci ce șanse aveau muritorii de rând să supraviețuiască?

M-a surprins uitându-mă la el și mi-a susținut privirea în tăcere. Mi-am zis să nu întreb ce fusese aia, nu în fața altor persoane. Dar acel moment avea să vină.

Din fericire, Sanda și-a terminat treaba. Mi-a luat pelerina de pe umeri și a întrebat cu un zâmbet luminos:

— Cum arată?

Atât Jesse cât și Max s-au grăbit să dea aprobator din cap. Ceea ce era și mai îngrijorător a fost să-i văd pe pandurii așezați în spatele lor dând și ei din cap. Bărbații!