Cala19ani

Singură și aproape fericită

*

A doua zi după marea aventură, în timp ce beam cafeaua cu Ada în bucătărie și încercam să punem cap la cap întâmplările pe care ni le aminteam de seara trecută, mi-am amintit de faptul că Eduard îmi trimisese cerere de prietenie pe Facebook. Am luat telefonul să verific dacă chiar îmi trimisese cererea aceea și o făcuse... Acum a intervenit marea dilemă: să o accept și să sper la un mesaj care cel mai probabil nu va veni vreodată sau să o ignor și să îmi văd de viața mea de până acum, eventual să încerc să repar relația cu Mihai? Cum eu mereu aleg să îmi complic viața, i-am acceptat cererea și până seara am tot sperat că voi primi un mesaj, însă nu am primit nimic mai mult decât speranțe spulberate.

**

E duminică și m-am trezit destul de bine dispusă. În timp ce stăteam în pat și mă uitam liniștită pe tavan, obiceiul meu de dimineață, am realizat că greșesc foarte mult crezând că între mine și Mihai totul ar putea fi ok. Eram împreună de mai puțin de o lună și deja mă enerva doar simpla lui prezență în aceeași încăpere cu mine. Nu știu ce anume mă făcuse să simt asta în legătură cu el..poate și faptul că se considera superior mie și avea o minte închisă, nefiind capabil să înțeleagă anumite aspecte, cum ar fi faptul că facultatea pe care eu o urmez, deși ancorată într-un domeniu nou, nu era o joacă de copiii, așa cum o considera el. Eu mereu am mers pe ideea că cel mai bine e să faci ceea ce îți place pentru că poți deveni mult mai bun în ceva ce faci cu plăcere, însă el nu putea să înțeleagă. Nu îl condamn, poate că și mediul din care provine i-a format o așa percepție, însă nu accept în jurul meu persoane care nu cred în mine și în ceea ce pot. Pe lângă asta, el nu știa să asculte. Mă întreba ce fac, iar după răspunsul meu începea să vorbească fără încetare despre cât de dificil e să fii student la electromecanică, încercând să îmi explice mie(fostă elevă la filologie) care e treaba cu cine știe ce proces care are loc în interiorul unui motor. Șirul gândurilor mi-a fost întrerupt de o bătaie în ușă. Era Ada care venise să bem cafeaua.

***

Sorbeam din cafea și trăgeam cu poftă din țigară. Ada stăteam lângă mine și îmi povestea ceva la care nu puteam să fiu atentă. Mă frământa mult prea tare un gând, trebuia să o spun ca să scap de povară...

R: Edi mi-a cam picat cu tronc...

A(după câteva momente de liniște ce subliniau faptul că nu se aștepta la așa ceva): Ești nebună? Nu te cred!

R: Mda... Nu știu de ce dar mă simt ciudat. Voiam doar să o spun cu voce tare...

A: Cu Mihai ai mai vorbit?

R: Da, dar vreau să o termin cât mai curând cu el. Nu vreau să îl mai țin așa... îmi e destul de evident că nu am de ce să mai continui.

A: Ai dreptate, dacă ești hotărâtă, spune-i și gata.

Mă simțeam mult mai ușurată acum că îi spusesem Adei. Până la urmă, asta e, aveam să mă mai gândesc o perioadă la Edi și la un moment dat aveam să îl uit. Oricum mie îmi dispar fluturașii din stomac la fel de repede precum apar, așa că nu aveam de ce să mă îngrijorez.

După amiază, când apele se mai liniștiseră, iar eu începusem să devin din ce în ce mai stăpână pe situație, inevitabilul s-a produs. Aveam un mesaj pe Facebook.

Bop Bop- mesaj pe Facebook de la... Edi?!

Bună! Ce faci?

Bună! Bine, lenevesc, tu ce faci?

Bine,stau în pat și mă plictisesc...

Și eu mă plictisesc...

Mă așteptam să dai și tu un semn de viață...