Un cântec liniștitor mă face să mă îndrept fix spre camera micuței mele.
Bineînțeles, era trează deja.
Nu știu cum, dar de fiecare dată când mângâie clapele pianului, ceva mă face să tresar. Fiorii îmi cuprind întreg corpul, de la un capăt la altul. Nu-mi pot explica.
O privesc din tocul ușii cum cântă.
Sincer, cred că niciodată nu o văzusem atât de liniștită. De obicei, e foarte agitată și nu-mi explic de ce.
De când a împlinit 7 ani, parcă nu mai e ea.
Are tot felul de ieșiri incontrolabile, îmi răspunde foarte urât, iar comentariile sunt pe măsură.
Mereu o auzeam cum țipa în camera ei că nu face față pentru că are nevoie de o familie care s-o sprijine. Adică, de un tată.
De mine s-a săturat.
Am avut mai multe aventuri de-a lungul timpului, dar niciun bărbat nu m-a făcut să-l iubesc cum îl iubeam pe Harry, și cum îl iubesc.
Îi puteam oferi lui Hailey un tată, încă de când era mică, ca acum să nu mai întrebe veșnic cine e acel nenorocit.
Gândurile s-au evaporat când Hailey m-a observat stând la ușă, gândindu-mă la cine știe ce.
- Ce cauți aici?! Mă întreabă iritată. Ieși imediat! Îmi ordonă, închizându-mi ușa în nas.
- Hailey Deborah Johnson, ce e cu comportamentul ăsta?! Ce crezi că faci?
Deschide-mi imediat! O cert de partea cealaltă a ușii.
După câteva momente, ușa se deschide încet, scoțând un sunet scârțâit.
În spatele ușii scârțâitoare, se aflau niște ochi plini de lacrimi.
Nici n-am stat pe gânduri, că îndată mi-am strâns copilul în brațe, sărutându-i obrajii îmbibați de suspine.
- Ce e cu tine, scumpete? În ultimul timp de-abia dacă îmi mai vorbești. Pot să știu ce se întâmplă? O întreb, desprinzându-mă din brațele ei și fixând-o cu ochii.
- Tata. Îmi răspunde înecându-se în propriile lacrimi.
Acest cuvânt îmi răsună în minte ca un ecou. "Tata". Are nevoie de un tată; are nevoie de Harry.
Dar cum să-i spun? Cum să-i spun fiicei mele că tatăl ei nici măcar nu știe că există? Că pentru el a fost doar o joacă, o aventură de-o noapte?
N-am ținut legătura de când l-am văzut savurând buzele Larei pe holurile liceului.
Imaginea aceea m-a urmărit timp de 7 ani de zile. Și, cel mai grav e că a fost vina mea. Era un star rock care abia a început să-și trăiască viața, abia de a simțit gustul celebrității.
I-am stricat planurile din cauza acelei petreceri.
Trebuia să stau dracului la locul meu și să nu țintesc așa de sus. Doar era o vedetă rock în devenire.
Gândurile îmi sunt răpuse de claxonul unei mașini. Era doar aubotuzul școlii. Venise după Hailey. Venise după Hailey?! Cum?
Imediat ce mi-am dat seama ce tocmai am spus, mă întorc precipitată spre camera lui Hailey și o întreb cu un glas scăzut, prima data bătând la ușă :
- Hei.. scumpete, de ce a venit autobuzul școlii să te ia? Parcă le-am comunicat că o să te duc eu la școală în fiecare zi.
Ușa mi se deschide în față cu o Hailey zâmbitoare și radiatoare de fericire.
- Da.. Mami, mă duc cu autobuzul de acum încolo; nu vreau să te deranjezi pentru mine. Ok? Bine. Am plecat. Pa! Mi-a trântit un sărut pe obraz și a plecat.
