Duminica trecută, pe la asfinţit,
stăteam cu el în grădina scăldată în
trandafiri sângerii.
Era emoţionat, nerăbdător,
parc-ar fi dorit să-mi apuce sufletul în mâini
şi să se evapore în frunzele
înconjurate de spinii ca nişte pumnale.
M-a întrebat într-un final
cu glasul stins:
"-Oare pe cine ai iubit tu cu-adevărat?
Am zâmbit nostalgic.
"-L-am întâlnit într-o iarnă aspră,
când fulgii de diamant alunecau uşor
în lumina razelor lunii.
Încăperea era scăldată-n tăcere
dar nu a fost nevoie de cuvinte.
Mi-am dat seama că
m-am îndrăgostit copilăreşte,
la prima vedere.
Nu m-am întrebat niciodată dacă
a iubit şi pe altcineva înaintea mea.
Era înalt, elegant, în costum de nuanţe
negre şi albe.
Aştepta să m-arunc în mrejele sale şi
să-mi fure inima, s-o ţină
captivă.
Eu, un suflet atât de vulnerabil,
m-am lăsat în voia sentimentelor
şi l-am sărutat...
Sărutul nostru a dat naştere muzicii
de pe portativul ochilor săi.
Clapele lui, atât de fine,
mi-au făgăduit că nu mă vor uita niciodată."
"-Şi care este finalul poveştii?"
"-L-am căutat acum o vreme...
Era dezacordat, iar clapele lui
muriseră sub mantaua
de praf, uitate în veşnicie."
