Îmi place să cred că
deși totul s-a năruit acum un timp,
Acel "tot" încă mai sălășluiește în noi,
Dar e îngropat în frică, în timiditate,
Și, deși e tăcut vrea să iasă,
să explodeze,
Și apoi să ne muște sufletele.
Să simțim cum ne ține captivi
și să vrem să ne exprimăm,
chiar dacă este greu.
Amintirile sunt atât de aproape
Și totuși atât de departe...
Vin și pleacă, se conturează și
se deformează,
Se aruncă în focul arzător al dorului
Care trăiește în mine.
Vreau să țip de fericire
Și să plâng de neputință.
Vreau să retrăiesc acele sentimente...
Un val, o stâncă, o bucurie,
Un zâmbet, o rană și tu.
Un munte 'nalt și-o mare-ntinsă,
O scoică pierdută-n nisipul vieții.
Te revăd ca întotdeauna
Cu fața radiind de fericire.
Un zâmbet care scoate
tot răul din ființa mea.
Mi-aș dori să știu că și tu vezi marea,
Marea de dor ce mă cuprinde...
Nu-mi las inima să simtă
Sunt rece ca o piatră mută,
dar...
Uneori las dorul și muzica
să îmi invadeze existența,
Doar pentru plăcuta și ucigașa durere
care se simte adânc.
Încă sper și visez la amintiri,
Mă pierd în infinit...
