De ce te temi?
Moartea nu-i un blestem,
nu-i început, nici sfârșit,
ci o continuare a eternității
eului tău călător prin univers.
Ai sufletul agitat acum, pe patul morții,
te simți mai viu ca niciodată.
Îți vine să o iei la goană, de parcă moartea
nu ar fi omniscientă și omniprezentă.
Fugi de ea, însă ea se află în tine.
Dar ce va fi după ce îți va acapara ființa?
În ce fel de vid te vei preschimba?
Moartea nu are coasă, mi-a spus chiar ea.
Are aripi de catifea.
Ascultă ciripitul!
Vin vrăbiile morții,
te trag de cămașă, te ciupesc de mâini
și te ridică în văzduh.
Ai murit.
A fost prea ușor, nu?
Acum când săruți bolta
poți observa lumea așa cum o văd eu;
atât de pitică și neînsemnată
în oceanul astral...
Vei învăța să mângâi stelele iar ele
să îți șoptească taine cosmice.
Vei sta la taclale cu Soarele
și vei simți căldura care odată
îți pătrundea în piele.
Vei zâmbi nostalgic.
De ce voi, muritorii, credeți că moartea
este un lucru malefic ce pune capăt
existenței noastre?
Moartea este un început.
Un început imprevizibil și rece.
