Please Don't Fall | yoonkook

0.3

"Aş vrea să dispari, poate așa aș fi fost mort.Îmi pare rău că te-am distrus Transparentule."

  Viața-i o povară, viața  pe care o traiesc îmi  provoacă scârbă  și povestea monotonă prin care trec mă face sătul.Niciodată nu mă gândisem că putea deveni și mai rău. Iar acum, sunt aici împreună cu persoana care mi-a adus  doar probleme de-a lungul vieții.
   Stau întins pe covorul pufos din fosta mea cameră, nu se schimbase  mai nimic, eu eram cel care se schimbase. Culoarea vie albastra și figurinele  cu super eroi colecționate  de mine ,eram un copil atât inocent prins într-o lume atât de tristă și absurdă.Îl aud pe tata cum urca scările greoi, probabil crezând ca dorm nevrând  să  mă deranjeze, dar simplul fapt că  mă aflu aici mă  deranjează.Aud un scârțâit  slab și  o adiere rece.Îmi întorc privirea  privindu-l pe tata ţinând o ceașcă  în  mână. Îmi zâmbește și așează ceașcă fierbinte pe noptiera din stânga  patului.
  
 -Știam că nu dormi, așa  că ți-am  adus o ceașcă  de ceai, mama ta a spus că te liniștește, șoptește  apropiindu-se  de covorul  roșu pe care eu stau întins.

  -Îmi pare rău  Jungkook, nu știam că o să te afecteze atât de mult  toată situația  asta.Aminteste-ţi că asta a fost decizia ta, adaugă el văzând ca nu îmi primește răspunsul.

Mă ridic în șezut privindu-l în ochii.Privindu-l cum tremura simțind  cât de vinovat este.Își freca mâinile  și  bătea ritmat din picioar, vizibil fiind foarte agitat.

-E in regula, spun  încercând  să-l liniștesc.Mă simt bine.

-Nu prea cred, măcar  promite-mi  că nu o să  fii atât de tăcut la liceu, oftează ridicându-se  de pe colțul  patului. Pune-te la somn Jungkook.

Îl privesc cum iasă  lent din camera trantindu-mi  ușa  extrem de imprevizibil.Mă ridic de pe covorul roșu  și mă așez pe pat deschizându-mi telefonul văzând  toate mesajele primite de la Taehyung. Îmi  lipsește atât  de mult.

"Ai ajuns?"

"De ce nu îmi  răspunzi?"

"Mă îngrijorezi Jungkook."

"Mi-e dor de tine."

Trag aer în piept și tastez câteva cuvinte, nu știam ce pot să  îi  spun.Deși vorbisem  cu el înainte  să plec, în mintea mea privirea lui dezamăgită și ochii lui înlăcrimați  mă  făceau să  mă rup în  bucăți.

"Am ajuns." Îi scriu eu, în timp ce caut în buzunarul jachetei pandantivul pe care mi-l dăduse.
 Fața  mi se albise atunci când realizasem că  pandantivul nu se mai afla acolo de multă vreme.

-Băga-mi-aș!țip eu aruncând  cu o perina în tavan.Unde naiba e?

Sunetul telefonului mă face să revin la normal știind  ca el îmi  scrisese  înapoi.

"Îmi e dor de tine."

Buzele mi se încoardă iar o lacrimă mi se scurge lent pe obraz.Ah, urăsc  chestii asta oribila și dureroasa numită  iubire.Îl urăsc ca m-a făcut să-l iubesc așa  de mult, îl  urăsc  pentru ca m-a făcut să îmi pese atât de mult.

"Și mie"

   Îmi  închid telefonul și îl așez lângă  ceașca de ceai încă  aburindă.Simplul miros de mentă mă ducea într-un loc liniștit, adânc undeva în sufletul meu făcându-mă  să  îmi  amintesc o pereche de ochii căprui  ce se uitau nedumeriți  și cumva dragastoși  la mine.O pereche de ochii pe care aș  vrea să-i revăd din nou...

Întorcându-mi capul înspre cealaltă  noptieră, observ micul ceas de buzunar pe care mama l-a lăsat aici.Ceasul pe care îl  primise din partea tatălui meu la una din aniversările ei.Îl iau în mână analizând  fiecare părticică  din el. Observându-i piesele în ochi mi-a sărit ora, opt dimineața.Deși ajunsesem de mai bine de cinci ore încă  nu puteam  dormi.
Luminile  slabe care treceau prin draperii mă trezeau din ce în  ce mai mult, făcându-mă să mă  gândesc dacă nu o plimbare era răspunsul liniștii mele.
  Mă lungesc aranjandu-mi tricoul.Ies din cameră iar la vederea tatălui  meu dau  din cap.

    -Du-te, spune el amestecând  în continuu în ceașca  de cafea.

Îmi încalț  ghetele și ies pe strada.O stradă  în mijlocul orașului, pe cat de liniștită pe atât de periculoasă.Îmi amintesc cum alergam în fiecare zi repezit de la școală din vina persoanelor care racolau copii.Trist, dar adevărat.Aici îmi cunoscusem mulți  prieteni, dar nu prieteni adevărați.Atunci când au aflat de boala mea de inimă toți m-au părăsit, probabil pentru a nu-i răni. Toți credeau că am să mor, și să fiu sincer și eu credeam asta.Îmi ocupasem timpul cu cântatul, învățasem singur sa cânt la pian și îmi ocupam toată ziua în sufrageria bunicii cântând la el.
Deși boala mea era mai gravă pe atunci eram un copil fericit, naiv dar fericit.Îmi continui drumul pe lângă  magazinele încă închise.Cu capul aplecat, analizându-mi  și ascultându-mi  pașii greoi pe trotuarul ud.
Ceva mă  împinge  câțiva pași  înapoi făcându-mă  să îmi  ridic privirea dând nas în nas cu doi bărbați cu fața acoperita.

-Eh, a dat norocul peste noi Hyuk, chicotește unul dintre ei.

-Scuze, spun eu dezinteresat de ce vorbesc cei  doi încercând să trec pe lângă ei.

Trec pe lângă ei când simt că sunt tras înapoi de gluga hanoracului.Strâng din pumn și îl îndrept înspre cel care râdea copios la fața mea nervoasă.
Cel mai înalt, Hyuk, mă apucă de gât trăgându-mă  mai aproape de fața  lui.

-N-ai înțeles puștiule.Nu te mai zbate că nu o să te cumpere nimeni lovit, șoptește în urechea mea făcându-mă să mă trag  cu capul în partea opusă.

-Hyung, luăm ceva bani frumoși pe el, chiţăie celalalt bătând din picior.

-Dă-mi drumul!exclam eu lovindu-l pe  Hyuk în abdomen.

Își pune mâna în zona unde îl lovisem  apoi se uită la mine râzând  ironic.Îmi ciufulește părul apoi îmi trage o palmă făcându-mă să tușesc câțiva stropi de sânge  pe cămașă  lui albastră.

-Ești amuzant puștiule, și mai amuzant e fața asta a ta de copil pierdut!Hai, plângi după mami.

  Ochii îmi erau umezi la fiecare lovitură pe care o primeam în stomac.Una, două, trei, le număram  pe degete și mă rugam să  se oprească.
Voiam să  mor cât  mai repede, dar nu așa, umilit.Simţisem cum loviturile se diminuează, chiar se opresc făcându-mă curios.Îmi deschid ochii ușor sperând  că  nu o să  fiu lovit încă odată.În schimb văzusem culoarea pe care o avusem în minte de ceva timp, culoarea ochiilor  aceia special de frumoși.Clipesc de câteva ori încercând să îl  privesc.Palid și cu părul negru care ieșea  în evidență pe sub gluga jachetei.Era rece, îl simțeam cum mă strânge de mână încercând să îmi  verifice pulsul.Îl aud cum oftează și se așează pe trotuar rezmându-mi capul de corpul său  la fel de rece.Obrajii lui deveniseră  ciudați de rozalii iar mâna  lui fină calda.

-Ești tu...

"Nu spune asta, tu m-ai readus la viață Jungkook."