Please Don't Fall | yoonkook

10

"Aș vrea să îți spun te iubesc."

Mergeam pe strada luminată slab înspre casa mea, Yoongi era lângă mine la fel de tăcut.Sunt tăcut pentru că nu aș vrea să strict ultimele noastre minute împreună, deși știu că îl voi revedea curând.Nu poate sta fără mine, și nici eu nu pot rezista să nu îl privesc măcar odată pe zi.Să îl privesc în ochi, să îi simt mână rece care se încălzea într-o secundă atunci când o ating.Ciudat, e ciudat să simt atât de multe sentimente într-un timp atât de scurt, să simt săruturile cuiva mai speciale decât ale lui Taehyung.

-Ah, Jungkook...de ce ești atât de tăcut?mă întreabă șoptind.

  Își acoperă fața cu fularul pe care îl avea înfășurat în jurul gâtului său , încercând să se ascundă de aerul tăios din jurul său.Obrajii lui erau roșii iar pielea lui albă strălucea la lumina lunii.

-Nu știu...murmur eu.Mă simt atât de ciudat când sunt cu tine.

-Jungkook, eu...eu m-am îndrăgostit de cineva, spune el privindu-mă fix în ochi.Frumuseţea lui îmi face inima să îmi bată, ochii lui îmi reflectă nesiguranță dar mă asigură cumva ca va fi bine.Vorbele lui, simple gesturi.E atât de sincer și prostuț.

-Despre cine vorbești?îl întreb eu oprindu-mă în spatele lui.

Yoongi clipește de câteva ori, se apropie de mine și mă prinde cu mâinile sale mari de talie încercând să mă tragă aproape de el și căldura corpului său.

-Jungkook, te iubesc, murmură lăsându-și capul pe umărul meu.Te iubesc.

Îi mângâi părul în timp ce își odihnea capul pe umărul meu.Mâinile lui le căutau pe ale mele.Era înghețat, suflarea lui era la fel de rece, dar vorbele lui atât de calde și dulci.

-Yoongi...rostesc eu cu jumătate de glas.Eu...

Își ridică privirea și mă prinde de bărbie, își așează degetele pe buzele mele făcându-mă să tac.Făcându-mă să nu stric alte momente între noi doi.Îmi aranjează șuvițele de păr pe frunte, atingându-mi înapoi buzele cu mâna lui.

-Nu trebuie să mă iubești momentan, știu că îți e greu, se oprește trăgând aer în piept.O să te fac să mă iubești.

  Într-o clipă buzele lui moi sunt presate de ale mele, nu era ca la început.Mai puțină dorință și mai multa sinceritate, iubire.Îi aud geamătul înăbușit atunci când îi mușc buza inferioară, făcându-l să se uite printre gene la mine.Simt fiecare părticică  din el, caracterul lui rece atunci când e singur și trist, zâmbetul lui atât de cald și sincer, câteodată mincinos de dulce.E atât de perfect, cu fiecare greșeală pe care o făcea, fiecare lucru spus de el, fiecare mișcare a corpului său era calculată în mintea mea, perfectă.Mereu spunea adevărul, și deși nu mă cunoaște în totalitate știe cât de greu îmi este să spun un simplu te iubesc.Te iubesc?Îl iubesc?Nu sunt sigur, pentru mine iubire se dezvoltă în timp, da lui ia luat doar câteva săruturi să dezvolte ceva ce alți nu reușiseră în ani...Să mă iubească.Buzele lui se despart într-un sfârșit de ale mele, privirea lui privindu-mă blând, zâmbetul lui devenind atât de pașnic.Mă prinde de mână, rămânând tăcut trăgându-mă pe drumul înspre casă.

-Nu vrei să intri?îl întreb eu înainte să deschid ușa.

-Am puțină treabă Jungkook, murmură evitându-mi privirea.Ne mai întâlnim, nu?

Dau din cap aprobându-l apoi deschid ușa.Înghit în sec atunci când îl văd că se îndepărtează din ce în ce mai repede de mine.

-Yoongi-ah!exclam eu făcându-l să își întoarcă privirea.Ai grijă...

Dă din cap și îmi zâmbește apoi îmi face semn să intru în casă.Mă descălț de bocanci și dau nas în nas cu tata care stătea zâmbitor cu mâinile în sân.

-Mă bucur că ți-ai găsit un amic, spune el sprijinindu-se de perete.Unde ați fost?

-Ah, ne-am plimbat apoi am mers la el acasă să ne jucăm...îi răspund.

-Hm, foarte bine.Apropo, a sunat un băiat...Taehyung!exclamă el înaintând în bucătărie.A spus să îi răspunzi la telefon.

-Bine..., murmur și urc scările greoi în camera mea.

  Totul s-a petrecut atât de repede...L-am uitat pe Taehyung atât de repede de când brunetul a apărut în viața mea, făcându-mă să mă simt în felul ăsta și să uit alte persoane.Mereu am avut sentimente pentru Taehyung, dar după ce analizasem toată relația asta dintre noi am observat că iubirea mea era de fapt nevoia mea, nevoia de iubire și frica de singurătate...
  Scot telefonul din buzunarul jachetei  și privesc apelurile pierdute.Îmi mușc buza și îl apelez rapid pe Taehyung.Pentru câteva secunde nu aud nimic, doar respirația lui groasă și tusea lui forțată.

-Jungkook?aud un Taehyung indiferent.

-Taehyung...mi-a spus tata că ai sunat, murmur eu.

Mă trântesc pe pat cu privirea la tavan poziționând mai bine telefonul în dreptul urechii mele.

-Da...Te-am deranjat?Uite Jungkook, nu știu ce se întâmplă cu tine.Când ai plecat ai plâns că mă lași în urmă și acum ai uitat de existența mea...

-Taehyung, trag aer în piept.Sunt confuz, aveam nevoie de timp să mă gândesc.

-Să te gândești la ce Kookie?Ai spus că mă iubești!exclamă el nervos.

-Am spus...

-Când ai de gând să spui lucruri care au puţină logică sună-mă.

  Îmi închide apelul, făcându-mă să mă încrunt.De ce era vina mea?Știe de toate problemele mele, anxietatea mea, totuși se comportă ca un copil.Trântesc telefonul pe noptieră încercând să mă liniștesc.Mă jucam cu degetele în timp ce loveam un dulap ușor cu piciorul.Agitat, confuz și încă în al nouălea cer din vina brunetului.Să mă bucur sau să nu mă bucur?
Telefonul îmi vibrează din nou, îl iau în mână și deschid mesajul.Era de la brunet, îi citisem numele iar buzele mi se arcuiseră fără voie.

"Yah, deschide fereastra!"

"Doar că nu pot."