Please Don't Fall | yoonkook

0.2

“Îți vreau aceea privire pierdută înapoi, ca atunci când te-am văzut prima dată.”

  Picuri de ploaie îmi loveau violent fereastra, iar sunetul  tunetelor mă trezea din gândurile mele profunde și inutile.
După ușa camerei mele îmi puteam auzi părinții certandu-se, din nou, din vina mea.Îmi auzeam numele bolborosit de tatăl meu, reproșurile mamei, totul.Câteodată aș vrea să-i înțeleg, să știu ce aș putea face pentru a fi fericit.Aș vrea doar o pauză, o secundă măcar, o secundă liniștită și veselă.
Ușa trântită și țipetele mamei îmi străpungeau sufletul.M-am ridicat amorțit din pat, deschizând ușa dau față-n față cu chipul palid al mamei plin de lacrimi privindu-mă ca de obicei, cu milă.În stânga mea, tatăl meu râdea ironic încercând să își ascundă ochii înlăcrimați.

—Îmi pare rău Yoongi, spune ea trântind ușa și luand-o la goană cu o mică gentuță roșie.

—Mamă, murmur, tu ce crezi că faci?Soția ta pleacă și tu stai aici mort, izbucnesc eu în fața lui.

Tatăl meu mă ignoră, strâmbând din nas în timp ce își turna alt pahar.Îl aud cum oftează cu greutate, îmi întorc privirea văzându-l cu capul sprijinit în mâini.Se vedea pe chipul lui că se gândește, se vedea pe chipul lui că regretă.Dar n-ar face nimic, ar sta și ar bea până ar muri.

—Ești atât de scârbos, exclam eu privindu-l direct în ochi.Mi-e silă.

—Nici tu nu ești mai presus puștiule, îmi întoarce vorbele cu un zâmbet strâmb pe față,Știi eu am nevoie de liniște nu de un țânc plângăcios pe cap.

Se ridică cu dificultate de pe scaun  apoi se trântește pe canapeaua neagra din fața mea.

     
  Ploaia devenea din ce în ce mai puternică, iar eu din ce în ce mai obosit.
   Alergasem deja de o oră, cu speranța că poate îmi voi găsi mama. Aleile erau învăluite în liniște și pace, iar sunetul picturilor de apă care loveau pământul abea se puteau auzi.
  O lumină puternică mă face să mă încrunt, era o stație de autobuz luminată destul de puternic, care aproape mă orbea.Pasul îmi devenea din ce în ce mai grăbit, iar curiozitatea îmi creștea din ce în ce mai tare după ce văzusem o umbră care se plimba hoinar în jurul stației.

—Tu cine ești?exclam eu pentru a atrage atenția asupra mea, dar nu primisem răspuns.

  Liniștea de mormânt a fost spartă și mai mult de ecoul vocii mele. Simțeam o tensiunea din ce în ce mai tare în pieptul meu, aura persoanei făcând aerul irespirabil si bătăile inimii mele nefirești de rapide.Mă apropiasem si mai tare pentru a vedea persoana, un băiat șaten, cu ochii înlăcrimați și o privire tăios de serioasă.Era înalt, cu un fes pe cap și o mască neagră sub bărbie.

  Se așezase pe băncuța din stație, frecandu-și mâinile pentru a se încălzi.Își șterge lacrimile cu dosul palmei si își scoate telefonul verificând ora.Părea îngândurat si îndurerat, uitându-se încontinuu la șosea.
  Îl urmăream pe șaten de aproape, îi urmăream privirea pierdută, la fel ca și mine, pierdut  în culoarea ochilor săi reflectați de lumină slabă a lunii.

Mi se rupe firul poveștii atunci când o mașină neagra oprește  brusc în fața stației, făcându-l pe brunet să tresară.Se ridică  alene și își apuca geamantanul, trăgandu-l scârbit după el.
  Din mașină, un bărbat de vârstă mijlocie iese cu un zâmbet stânjenit pe față, trăgandu-l pe băiat într-o îmbrățișare destul de incomodă, părerea mea.

—Jungkook, fiule, spune bărbatul puțin jenat, scuze ca am întârziat.

—E în regulă, răspunde brunetul indiferent, asezandu-se lent pe bancheta din spate.

În urma lor au rămas doar două lucruri, aerul tăios și un mic pandantiv.Argintiu si rotund, mici floricele fiind sculpate pe marginea acestuia.Mă aplec și îl ridic începând să îl analizez.Micul pandantiv avea o poză, o poză cu un băiat zâmbind.Nu era brunetul de mai de vreme, dar sclipirea din ochii acestuia era la fel de cuprinzătoare.Îndes pandantivul în buzunar și mă așez înapoi pe băncuța rece, închizându-mi ochii și gandindu-mă la privirea băiatului de mai devreme.Privirea pustie și pierdută care mi-a făcut inima să bată...

                          ***

—Jungkook, am venit aici ca să îți spun ceva.Mama ta ma rugat, zâmbește pătrățos sătenul apoi oftează adânc.

Jungkook îl privește atent, analizand expresia indecisă a lui Taehyung.Își trece mâna prin par apoi oftează întinzându-se leneș.

—Spune, murmură Jungkook întorcându-i zâmbetul șatenului.

—Mama ta și tatăl tău au hotărât să te muți în Daegu.Jungkook, știu că nu vrei asta dar eu îți vreau binele, spune repezit Taehyung încercând să nu fie întrerupt de băiatul care se uită nedumerit si îndurerat la el.

Taehyung îi apucă mâna, încercând să îl liniștească pe Jungkook care părea mai mult decât nervos.

—Te rog nu plânge, scrâncește Taehyung lăsându-și lacrimile să îi atace chipul, o să vorbim în fiecare zi.

Brunetul începe a scânci lovind cu putere în jurul său.Se străduia să nu își arate sentimentele dar nu reușea, începând să plângă necontrolat.

—Promit Jungkook, izbucnește sătenul stergându-i lacrimile lui Jungkook.

Jungkook se oprește din plâns, uitându-se cu blândețe la Taehyung care îi zambea îndurerat.Suspină profund apoi îi apucă mâna într-o strânsoare caldă.

—Ți-am făcut asta Jungkook, am încercat să fie cel mai sincer zâmbet pentru tine, chitaie Taehyung punandu-i brunetului o punguță pe genunchi.

—Taehyung, vreau să știi că o să imi fie dor de tine, enorm de mult și..., se oprește brunetul înghițind în sec, promite-mi că atunci când ne revedem voi vedea același zâmbet sincer.

Brunetul își apropie mâinile de fața lui Taehyung, ajungând la buzele sale, trăgând de ele formând un zâmbet.Râde copilăros, apoi devine serios încercând parcă să uite tot ce se întâmplase.

—Promit Jungkook.

“Iar eu vreau să îți pese de mine ca la început Transparentule. ”