Magazinul de sinucideri de Jean Teule

Capitolul 1

1

E un magazin mic, unde nici o rază vreodată n-a zâmbit. Are o singură fereastră, în stânga intrării, şi aceea ascunsă de conuri de hârtie şi de stive de cutii din carton. O tăbliţă de ardezie stă atârnată de închizătoare.

Spânzurate de tavan, câteva neoane luminează o doamnă în vârstă, care se apropie de un bebeluş aflat într-un landou gri.

— A, uite că zâmbeşte!                                                                    

O altă femeie, mai tânără – negustoreasa –, aşezată lângă fereastră, în faţa casei de marcat, unde-şi face socotelile, zice indignată :

— Cum adică zâmbeşte? Fii-meu? Nu, nici vorb ! Poate că strâmbă din buze, aşa da. De ce să zâmbească?

Şi îşi vede mai departe de socoteli. Cu pasul şovăielnic şi mers împleticit, bătrâna ocoleşte landoul cu copertina ridicată. Are ochii aproape morţi – oglinzi întunecate şi plângăreţe –, dar, chiar şi prin vălul de cataractă, insistă :

— Parc-ar zâmbi, totuşi.

— M-aş mira! Nimeni n-a zâmbit vreodată în familia Tuvache! se împotriveşte mama nou-născutului, aplecându-se peste tejghea să se uite mai bine.

Apoi se ridică şi îşi întinde gâtul lung ca de barză. Strigă :

— Mishima! Hai să vezi!

În podea se cască un chepeng ca o gură ştirbă. Din ea apare un cap lunguieţ cu chelie. Parcă gura cea ştirbă ar fi scos limba.

— Ce-i? Ce s-a-ntâmplat?

Mishima Tuvache iese din pivniţă, cu un sac greu de ciment în braţe, pe care îl lasă jos.

— Doamna spune că Alan zâmbeşte.

Scuturându-şi cimentul de pe mâneci, Mishima se apropie şi el de copil. Se uită lung la el, cu un aer întrebător, apoi pune calm diagnosticul :

— Sigur are colici. Aşa strâmbă ei din buze când au colici… explică el, mişcându-şi palmele la orizontală, una sub alta, în dreptul feţei. Poţi să zici că zâmbesc, dar nu-i zâmbet. E strâmbătură.

Apoi îşi strecoară degetele sub copertina landoului şi îi răspunde bătrânei :

— Ia uitaţi-vă! Dacă îi împing colţurile buzelor spre bărbie, nu mai zâmbeşte. Se strâmbă ca fratele şi ca sora lui, când erau mici.

Clienta nu se lasă :

— Ia daţi-i drumul…

Şi, după ce omul îşi ridică degetele, exclamă :

— Aha! Vedeţi că zâmbeşte?

Mishima Tuvache îşi îndreaptă spatele, îşi umflă pieptul şi se enervează :

— Da’ dumneavoastră ce doriţi ?

— O funie, să mă spânzur.

— Aveţi tavan înalt acasă? Nu ştiţi? Atunci luaţi-o pe asta : are doi metri, ar trebui să v-ajungă, mai zice, scoţând o sfoară de cânepă dintr-un raft. Are ştreangul gata făcut, nu mai trebuie decât să vi-l puneţi de gât…

Plătindu-şi marfa, bătrâna doamnă se mai întoarce o dată spre landou :

— Te unge la inimă când vezi un copilaş zâmbind.

— Da, da, sigur! mârâie Mishima. Haideţi, mergeţi acasă, că de-acuma aveţi treburi mai bune de făcut!

Bătrâna doamnă disperată pleacă încet, cu funia pe umăr, sub cerul mohorât. Mishima se întoarce în prăvălie.

— Huo! Du-te învârtindu-te ! Ce m-a enervat… Auzi, că zâmbeşte copilul! Aiurea!

Mama rămâne lângă coşul căruciorului, care se tot mişcă singur. Printre scârţâiturile arcurilor se aud limpede gângureli şi chicoteli. De-o parte şi de alta a landoului, părinţii se privesc ca loviţi de trăsnet :

— Ce dracu’…