Magazinul de sinucideri de Jean Teule

Capitolul 5

5

- Lucrèce, poţi să vii puţin?

Doamna Tuvache îşi face apariţia deschizând o uşiţă de sub scara din fundul magazinului. O mască de gaze îi acoperă cu totul faţa, de la gât până în vârful capului. Ovalele translucide din dreptul ochilor şi botul uriaş al filtrului o fac să semene cu o muscă înfuriată.

Poartă halat alb şi mănuşi chirurgicale. Se apropie de soţul ei, care, în faţa unei cliente, începe să explice:

- Uite, doamna ar vrea ceva feminin…

- Boh-boh boh-boh… spune capul de muscă al doamnei Tuvache. Dându-şi seama că nu-şi scosese echipamentul de protecţie, începe să desfacă repede curelele harnaşamentului. Cu masca de gaze în mână, o ia de la capăt: A, ceva feminin ar fi otrava. Nu există mai feminin de-atât! Tocmai ce pregăteam în cămară…

Îşi scoate şi halatul şi aşază totul pe tejghea, lângă casa de marcat.

- Otravă… Ia să vedem, ce aş putea să vă ofer? Preferaţi otravă de contact –o atingeţi şi aţi murit -, una de inhalat sau una de înghiţit?

- Păi… se încurcă femeia, care nu se aştepta la o asemenea întrebare. Care e mai bună?

- Otrava de contact e mai rapidă, îi explică Lucrèce. Avem acid de ţipar albastru, otravă din broască aurie, stea-de-seară, molima-elfului, jeleu funest, groaza-cenuşie, ulei-de-leşinătură, otravă de pisică de mare… Nu-s toate aici, mai avem câteva şi în raionul de produse proaspete, mai zice negustoreasa, în faţa dulăpiorului cu fiole.

- Cea de inhalat cum arată?

- E simplu, deşurubaţi capacul şi respiraţi. Avem apă de joc-nebun, răsuflarea-spânzuratului, nor-galben, toxină de deochi, suflarea-deşertului…

- Nu ştiu ce s-aleg, iertaţi-mă, vă pierdeţi timpul cu mine… se scuză clienta.

- Nu vă faceţi griji, o linişteşte Lucrèce. E normal să nu alegeţi imediat. De înghiţit avem mierea-ameţelii, care vă face pielea roşie fiindcă ajungeţi să transpiraţi sânge.

Clienta se strâmbă.

- Dar, în două vorbe, de ce vreţi să cumpăraţi de la noi?

- Mi-a murit cineva foarte apropiat, la care mă gândesc tot timpul. Să vin să cumpăr de la dumneavoastră mi s-a părut singura soluţie ca să-l uit.

- A, da? Atunci vă recomand stricnina. E un extract de nucă vomică, turta-lupului. Imediat ce-o înghiţiţi, vă pierdeţi memoria… Nu mai simţiţi nici suferinţa, nici părerile de rău. Apoi vine paralizia, care vă cuprinde treptat tot corpul. Până la urmă, muriţi sufocată şi fără să vă aduceţi aminte de nimic. E exact ce vă trebuie.

- Nucă vomică… repetă doamna în doliu, frecându-şi cu palmele pleoapele obosite.

- Dacă preferaţi să vă duceţi simţind toată tristeţea, puteţi să vă preparaţi singură otrava. Multe femei aleg să-şi macine odată durere, pregătindu-şi pe îndelete moartea. De pildă, digitalina: se pisează petalele de degetar roşu, pe care le găsiţi la noi, la raionul de produse proaspete. Le ştiţi? Sunt nişte flori care cresc în ciorchini şi se lasă în jos, ca mâinile oamenilor sfârşiţi. Când aţi obţinut o pulbere fină, puneţi un pic de apă şi fierbeţi amestecul până dă în clocot. Apoi îl lăsaţi să se răcească –aşa o să aveţi timp să vă suflaţi nasul şi să scrieţi o scrisoare în care să explicaţi de ce-aţi făcut ce-aţi făcut – şi îl strecuraţi. Se pune iarăşi pe foc, până se evaporă lichidul. Se obţine o sare cristalină, de culoare albă, pe care o înghiţiţi. Avantajul e că-i ieftină: 2, 50 mănunchiul! Avem şi liane din care se extrage curara, boabe de ilice pentru teobromină…

Clienta, zăpăcită de atâtea denumiri, nu mai ştie ce să zică.

- Dumneavoastră ce aţi lua?

- Habar n-am! spune cu părere de rău Lucrèce, privind în gol cu ochii ei frumoşi şi gravi. Deodată parcă nici nu mai este în magazin. Suntem şi noi deprimaţi, am avea motive să lăsăm totul baltă, dar, dacă ne-am încerca produsele pe pielea noastră, atunci ultimul ar trebui să tragă obloanele prăvăliei. Şi ce s-ar face clienţii?

Apoi doamna Tuvache pare că revine pe pământ.

- Ce ştiu e că cianura usucă limba şi dă o senzaţie neplăcută, aşa că eu îi adaug, când o prepar, câteva frunzuliţe de mentă răcoritoare… Da, în magazinul nostru găsiţi şi bonusuri ca acesta! Mai avem şi cocktailul zilei. Chiar, ce am preparat eu oare pentru azi?

Se întoarce către tăbliţa de ardezie de la fereastră, pe care e scris cu creta: Cocktail Moş Ene.

- A, desigur, Moş Ene! De ce nu m-am gândit? Am fost cam zăpăcită zilele astea. Doamnă, dacă tot ezitaţi între otrăvurile de atins, de inhalat şi de înghiţit, vă propun un amestec din toate trei: are şi mătrăgună, şi jeleu funest, şi suflarea-deşertului. Astfel, orice v-aţi hotărî să faceţi în ultimul moment –să beţi cocktailul, să-l atingeţi sau să-l inhalaţi -, jocurile vor fi făcute.

- Bine, atunci o să-l iau pe ăsta, se hotărăşte doamna.

- N-o să regretaţi! Of, unde mi-e capul, era să vă zic: ,,Şi să-mi spuneţi cum a fost…’’ Copilul ăsta mă dă gata! Suspină Lucrèce, făcând un semn cu capul spre Alan, care stă lângă raftul cu frânghii, cu mâinile pe cap şi picioarele încrucişate. Aveţi copii, doamnă?

- Tocmai, că aveam unul singur. A venit într-o zi la dumneavoastră să cumpere un glonţ pentru o carabină de e22.

- Ah!

- Vedea totul în negru. N-am ştiut cum să-l cresc să fie fericit…

- E, noi nu putem să zicem aşa despre băiatul nostru cel mic, spune doamna Tuvache supărată. El vede viaţa roz, vă daţi seama, doamnă? Ca şi cum ar avea de ce! Habar n-avem cum a fost posibil aşa ceva. Şi vă asigur că l-am crescut exact ca pe ceilalţi doi! Ei sunt depresivi, cum e şi normal, dar cel mic nu vede decât partea bună a lucrurilor, oftează Lucrèce, făcând un gest cu mâna care îi tremură de indignare. Îl obligăm să se uite la ştirile de la televizor, ca să-l demoralizăm, dar dacă vede, de pildă, un avion care se prăbuşeşte cu două sute cincizeci de pasageri şi nu scapă decât trei, el zice (îl imită): ,,Uite, mama, ce dăguţă e viaţa, au căzut trei oameni din cer şi n-au avut nimic!’’ Nu mai putem, nici eu, nici soţul! Vă rog să mă credeţi, câteodată ne vine să luăm şi noi nişte Moş Ene, dacă ar avea cine să se ocupe de magazin!

Clienta, nedumerită, se apropie de Alan:

- El e…

Băieţelul îşi întoarce căpşorul blond şi cârlionţat spre ea. Are gura lipită cu un leucoplast uriaş, pe care cineva a desenat cu stiloul o strâmbătură urâtă şi o limbă scoasă. Pare din cale-afară de răutăcios aşa, cu colţurile gurii trase în jos.

Maică-sa, împachetând fiola de Moş Ene, îi explică femeii:

- Strâmbătura asta i-a desenat-o fratele lui mai mare, Vincent. Nu-mi prea place că i-a pus şi limba scoasă, dar e mai bine aşa, decât să-l auzim toată ziua chicotind că viaţa e frumoasă…

Clienta se uită mai bine la leucoplastul roz. Chiar dacă e bine lipit de buze, tot se cunoaşte că, pe dedesubt, copilul zâmbeşte larg. Lucrèce îi întinde sacoşa femeii:

- Acum e pedepsit. L-au întrebat la şcoală ce-nseamnă sinucigaş şi el a răspuns: un sinucigaş e un om pe care-l dor sinusurile…