Magazinul de sinucideri de Jean Teule

Capitolul 7

7

- Ar fi… Ar fi ca un bâlci, dar pentru oamenii care vor să-şi pună capăt zilelor. La standul de tir s-ar vinde bilete pentru cine vrea să stea de ţintă.

Mishima se aşază pe pat.

- Fiul meu e un geniu.

- Ar fi un parc mortal! Râuri de lacrimi pe alei şi pe obrajii clienţilor! Miros de cartofi prăjiţi şi de ciuperci otrăvitoare la grătar… De amanita phalloides*! urlă Vincent.

Lucrèce şi Marilyn au intrat în atmosferă, adulmecând şi ele mirosul de cartofi prăjiţi…

- Orgile uriaşe Limonaire ar intona toată ziua doar imnuri funerare. Catapultele ar arunca oamenii în aer ca pe nişte bolovani, pe deasupra oraşului. Aş construi şi un parapet gigantic, de pe care să se arunce îndrăgostiţii ţinându-se de mână, ca de pe stâncile tărmului.

Marilyn îşi freacă şi ea mâinile.

- S-ar auzi râsete îngrozite şi scrâşnete de şine într-un tunel cu tren-fantomă, care ar trece printr-un castel gotic plin de capcane stranii, toate mortale: oamenii ar muri electrocutaţi, înecaţi, străpunşi de câte o grapă otrăvită care i-ar lovi pe la spate. Prietenii şi rudele venite să-i însoţească pe ultimul drum ar pleca acasă cu o urnă personalizată, fiindcă în spatele catapultelor ar fi un crematoriu în care ar cădea corpurile, unul după altul…

- E nemaipomenit! Mishima e în delir.

- Tata ar alimenta cuptorul crematoriului, mama ar vinde bilete…

- Şi eu? Eu la ce-aş fi bună?

Vincent Tuvache se întoarce pe trei sferturi  spre soră-sa. Cât de puternică îi e privirea, cu ce forţă i se zugrăveşte disperarea pe faţă, dedesubtul bandajelor… Afară, în noapte, izbucneşte pentru o clipă lumina de neon a unei reclame, sticlind galben, înnebunitor, prin singura ferestruică a camerei lui întunecoase. Umbrele de pe chipul lui Vincent se fac deodată verzui, iar ţepii din barbă devin roz, rotocoale înstelate aruncate cu penelul pe pânză. Supraexpus în cruda lumină artificială, pare aureolat de vibraţiile unei incredibile patimi care-l mistuie. Cei din jurul lui se simt zguduiţi de strigătul lui mut, sfâşietor. Lumina se schimbă la fel de brusc şi se face roşie. Vincent îşi lăsă capul în jos şi răsuflă din greu, ca prins sub explozia unei bombe:

- Ar fi ca atunci când visez şi mă trezesc, şi iar adorm şi iar visez acelaşi vis, aceeaşi feerie, în acelaşi decor…

- Te gândeşti de mult timp la el? îl întreabă mama.

- Pe alei, angajaţii s-ar plimba în costume de Baba Cloanţa şi le-ar dărui fetelor mere otrăvite: ,,Luaţi şi gustaţi, domnişoară, e mărul dragostei…’’ Şi-ar pleca mai departe.

- Aş putea face eu asta, propune Marilyn. Sunt urâtă.

Băiatul cel mare le povesteşte apoi, în amănunt, toate planurile lui: scaunele din Roata Mare s-ar răsturna la douăzeci de metri înălţime, iar montagne-russe-ul ar fi incomplet, fiindcă şinele lui ascendente, după o coborâre vertiginoasă, s-ar opri brusc în plin salt. Le arătă şi ce mai avea din macheta pe care o zdrobise adineauri cu pumnul.

Alan iese din camera lui şi se opreşte în faţa uşii deschise, pocnind din degete şi fredonând vesel:

- Don’t worry, be happy…

 Maică-sa se întoarce îngrozită, cu pumnii strânşi, gata să blesteme iar. Degeţelele lui Alan, pocnind ca nişte castaniete, parcă îi aruncă în hăuri pe ea şi pe soţul ei.

*Buretele-viperei, cea mai otrăvitoare ciupercă din familia amanitaceae.