Magazinul de sinucideri de Jean Teule

Capitolul 2

2

— Alan! De câte ori să-ţi mai zic? Nu le mai spune clienţilor „la revedere“ când pleacă de la noi, spune-le „adio“, fiindcă n-o să mai vină niciodată. O să-ţi intre vreodată în cap?

În magazin, Lucrèce Tuvache, tare supărată, ascunde la spate o foaie de hârtie care se tot mişcă, fiindcă mâinile îi tremură de indignare. Aplecată spre fiul ei cel mic, care stă în pantaloni scurţi în faţa ei, privind-o cu mutriţa lui veselă, îi face morală :

— Şi nu mai cânta (îl imită) „bunăăăă jiiiii-uaaaaaa“ când intră oamenii-n prăvălie. Trebuie să le zici, încruntat, „ce zi tristă, doamnă“ sau „vă urez o seară agitată, domnule“. Şi mai ales nu mai zâmbi! Vrei să pui clienţii pe fugă? De unde ai învăţat tu să le faci ochi dulci şi să-ţi fluturi degetul arătător pe lângă urechi? Crezi că oamenii vin aici să se uite la tine cum zâmbeşti? Nu mai suport chestia asta! O să-ţi punem aparat la dinţi, o să te ducem să te opereze !

Doamna Tuvache – la un metru şaizeci şi trecută de patruzeci de ani – e furibundă. Are părul castaniu, tuns mai degrabă scurt şi dat după ureche, cu o buclă pe frunte, ca să-i mai umfle coafura. Buclele blonde ale lui Alan flutură în vânt, ca lângă un ventilator, de cât ţipă maică-sa. Acum îi arată foaia pe care a ţinut-o la spate :

— Şi cu desenul ăsta de la grădiniţă ce-i?

Îl ţine cu o mână, iar cu arătătorul celeilalte izbeşte scurt hârtia :

— Un drum care duce la o casă cu poarta şi cu ferestrele deschise, cer albastru, soare strălucitor… Niciun pic de poluare, niciun nor în desenul tău? Unde sunt stolurile de păsări migratoare care ni se găinează în cap cu gripă asiatică, unde-s radiaţiile, atentatele teroriste? N-are nicio legătură cu realitatea! Hai să vezi ce frumos desenau Vincent şi Marilyn la vârsta ta!

Lucrèce trece pe lângă un dulăpior în care sunt expuse fiole lucitoare şi aurii. Fiul mai mare, de cincisprezece ani, slab, îşi roade unghiile şi îşi muşcă buzele, clătinând din capul acoperit tot cu bandaje. Lângă el, trântită pe un taburet, stă Marilyn (doisprezece ani, un pic cam grăsuţă), moleşită toată – un căscat de-al ei ar înghiţi lumea întreagă. Mishima trage oblonul de fier de la intrare şi stinge câteva neoane. Mama deschide un sertar de sub casa de marcat şi scoate două foi dintr-un carnet de comenzi, pe care le despătureşte:

— Uită-te la desenul lui Marilyn, cât de întunecat e! Şi uite-l şi pe al lui Vincent: gratii în faţa unui zid de cărămizi! Aşa mai zic şi eu! Băiatul ăsta a priceput ceva din viaţă! E anorexic, săracul, şi aşa de tare îl doare capul, încât crede că o să-i explodeze dacă nu-l bandajează… Dar e artistul familiei, e Van Gogh al nostru!

Şi mama îl dă exemplu:

— Are sinuciderea-n sânge, pe când tu, Alan…

Vincent, cu degetul mare în gură, se ghemuieşte lângă maică-sa :

— Mamă, aş vrea să mă-ntorc în pântecele tău…

— Ştiu, ştiu, îi răspunde ea, mângâindu-i bandajele moi.

Apoi se mai uită o dată la desenul lui Alan:

— Dar fetişcana asta cu picioare lungi care mişună pe lângă casă cine e?

— E Marilyn, răspunde băieţelul de şase ani.

Auzind asta, fata cea grasă şi cocârjată îşi ridică leneş chipul aproape ascuns de păr, iar nasul i se înroşeşte deodată. Maică-sa se miră:

— Şi de ce ai făcut-o drăguţă şi aşa de ocupată? Ştii bine că ea spune mereu că-i urâtă şi nu-i bună de nimic.

— Mie mi se pare frumoasă.

Marilyn îşi acoperă urechile cu palmele, sare de pe taburet şi aleargă ţipând spre fundul magazinului, spre scările care duc la apartamentul de deasupra.

— Şi uite că a mai făcut-o şi pe soră-sa să plângă! urlă mama, pe când Mishima stinge ultimele neoane din prăvălie.