Magazinul de sinucideri de Jean Teule

Capitolul 9

9

- Întâi noiembrie*!... La mulţi ani, Marilyn!!!

Mama iese din bucătărie cu o tavă de metal pe care se lăfăie un tort în formă de coşciug. La masa rotundă din sufragerie, Mishima face urări, destupând sticla de şampanie şi turnând în paharul fetei:

- De-acum ai cu un an mai puţin de trăit!

Şampania spumegă în cupe. Marilyn Tuvache îşi pune degetul arătător pe buza paharului şi spuma se resoarbe într-o clipă. Tortul tronează, lugubru, în mijlocul mesei, printre resturile de la prânz. Numai farfuria lui Vincent rămâne neatinsă. Tatăl vrea să-i toarne şi lui un pahar.

- Nu, tată, mulţumesc. Nu mi-e sete.

Mishima îi pune un strop şi lui Alan.

- Hai, bea şi tu un pic, suflet mereu vesel! Bea, să sărbătorim majoratul soră-tii, care nu mai e copil, nici adolescentă. Asta-i situaţia!

Pereţii de ciocolată cu lapte ai tortului imită lemnul lăcuit al coşciugelor folosite în crematorii. Capacul negru de cacao, cu decoraţiuni bogate, e parcă de acajiu. Aproape de capăt, prăjitura-coşciug se desface şi se vede un căpşor modelat din pastă roz de migdale, aşezat pe o pernă din frişcp. Căpşorul are şi păr: spirale din coajă de lămâie, de un galben aprins.

- A, eu sunt! Exclamă Marilyn, cu mâinile la gură. Cât e de frumos, mamă!

- Nu e deloc meritul meu, mărturiseşte modestă Lucrèce. A fost ideea lui Vincent: el l-a desenat. N-a putut să stea când l-am pregătit, sărăcuţul, fiindcă i se face greaţă când vede mâncare. Tot el s-a ocupat şi de lumânări.

Lumânările sunt în formă de frânghii, răsucite, de culoare bej. Au fost topite puţin, pentru a fi modelate în formă de 1 şi 8. Marilyn îl mută pe 1 după 8:,,Ce bine ar fi dac-aş avea 81 de ani…’’, apoi suflă puternic în ele, ca şi cum şi-ar lua adio de la viaţă. Mishima aplaudă.

- Şi acum, cadourile!

Mama aduce din frigiderul din bucătărie o papiotă care seamănă cu o acadea ambalată.

- Să ne scuzi pentru ambalaj, Marilyn. L-am rugat pe Alan să cumpere hârtie de cadou din aia albă cu chenar negru, ca pentru ferpare, numai că el a venit cu una colorată, cu clovni care râd. Doar îl ştii pe frate-tău… Uite, fata mea, asta e din partea noastră, a părinţilor tăi.

Marilyn, emoţionată de atâta sărbătorire, desface pacheţelul la capete:

- O seringă? Ce e înăuntru? Semănă cu apa.

- O otravă puternică.

- O, mamă, tată! Îmi dăruiţi în sfârşit moartea? Pot să mă sinucid, pe bune?

- Nu, nu tu! Exclamă Lucrèce, ridicând ochii în tavan. Nu tu, ci toţi cei pe care o să-i săruţi.

- Cum adică?

- Agentul de la moartea în vacanţă ne-a arătat lichidul ăsta pe care l-au scos ei pe piaţă. Ţi-l injectezi în venă şi nu păţeşti nimic, numai că în salivă rămâne o otravă care o să-i ucidă pe toţi cei care o să te sărute. Fiecare sărut al tău o să fie mortal…

- În plus, fiindcă tot îţi căutai locul în magazin, completează Mishima, eu şi mama ta ne-am gândit să-ţi dăm pe mână raionul de produse proaspete. O să stai acolo şi o să săruţi clienţii pe care o să-i sfătuim noi să aleagă modul acesta de a se sinucide: sărutul morţii, the Death Kiss!

Marilyn, care stătuse până atunci îngrămădită pe un scaun, se ridică deodată, tremurând de emoţie. Tatăl mai adaugă:

- Numai să nu-ţi treacă prin cap să ne săruţi şi pe noi.

- Dar, mamă, cum e posibil să fii otrăvitor, dar să nu te otrăveşti şi pe tine?

- Cum, animalele nu-s la fel? răspunde, pe un ton de specialistă, maică-sa. Şerpii, păianjenii etc. trăiesc bine-mersi cu moartea-n gură. Ei bine, şi la tine o să fie la fel.

Mishima leagă un garou sub cotul fetei şi strânge cu putere. Marilyn ciocăne uşor în tubul seringii, împinge pistonul până din ac se iveşte o picătură şi se înţeapă ea însăşi în venă, sub privirile lui Alan. Ochii fetei sunt înlăcrimaţi.

- Din cauza şampaniei… se scuză ea.

- Şi voi, băieţi, ce cadou îi faceţi surorii voastre? întreabă Mishima.

Vincent, numai piele şi os, cu capul înfăşurat în bandaje, scoate de sub masă un pachet voluminos. În timp ce Marilyn desface hârtia de ambalaj cu clovni, fratele ei îi explică utilitatea acestui dar excentric:

- E o cască de motociclist din fibră de carbon, indestructibilă. I-am blindat viziera şi i-am lipit în interior două batoane de dinamită, din care atârnă două fitiluri. Dacă, într-o zi, mama şi tata o să ne dea voie să ne sinucidem, îţi pui casca, legi cureaua sub bărbie şi pe urmă tragi de fitiluri. În felul acesta îţi explodează capul, dar nu murdăreşti peretele din spate.

- Foarte frumos din partea ta că te gândeşti şi la amănunte din astea, îl aplaudă maică-sa. Mishima îl admiră şi el:

- Tot aşa era şi bunicul meu: inventiv! Cadoul tău care e, Alan?

Băieţelul de unsprezece ani despătureşte pe masă un pătrat mare de mătase albă. Marilyn îl înhaţă şi-l strânge, răsucit, în jurul gâtului:

- O, e o sfoară, pot să mă spânzur!

- Nu, nu, surâde Alan, arătându-i cum se face. Trebuie să-l laşi mai liber, mai vaporos, să plutească în jurul gâtului ca un norişor. Să-ţi coboare pe umeri, pe piept…

- Cum l-ai cumpărat? întreabă mama, tăindu-i lui Vincent o felie din tortul în formă de coşciug.

- Nu, mulţumesc, mamă, zice fiul cel mare.

- L-am plătit eu singul din bănuţii mei de buzunal, răspunde Alan.

- De pe tot anul, înseamnă!

- Da.

Lucrèce rămâne cu paleta în aer, deasupra tortului.

- Nu-i văd rostul, zice ea, tăind o altă felie.

- Aşa e, bani aruncaţi în vânt, încuviinţează tatăl.

Privindu-i pe toţi, Marilyn se joacă încet cu şalul de mătase.

- Nu pot să vă sărut, desigur, dar vă îmbrăţişez din tot sufletul meu.

* Ziua tuturor morţilor.