Monolog

***◘La o ceaşcă de început◘***

Sunt încă un copil. Un copil menit să viseze,să greșească,să încerce,să descopere.Un copil curios care preferă să vadă lumea în culorile curcubeeului,numai pentru că toţi ceilalţi au ales non-culorile.Sunt încă un copil.Un suflet nevinovat care,luat prin surprindere şi pus să joace un joc nemilos şi fără reguli..un joc absurd,plin de nedreptate şi incorectitudine,jocul pe care începi să-l joci de mic şi te transformă într-un cu totul alt lucru..te maturizează...te face să creşti...Jocul pe care cei mari l-au numit ''viaţă'',a avut de suferit.

•••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••••

A fost o perioadă în care nu aveam idee cine sunt şi care mi-e rostul pe această lume crudă.Erau zile în care viaţa mea se desfăşura haotic constant...fiecare zi monotonă o aducea pe următoarea. Mă plictisisem să mă privesc...îmi uram chiar şi sunetul respiraţiei. Aveam impresia că nimic nu o să fie vreodată bine pentru tânăra mea fire zburdalnică,care,murea cu fiecare pas pe care-l parcurgeam în această...''aventură'' despre care nu auzisem nimic..înafară de faptul că inima-mi pulsa sânge negru prin vene şi nimeni nu era capabil să mă înţeleagă,nu ştiam ce era cu mine. Tot ce credeam până atunci,devenise doar un ocean neclar şi sinistru de gânduri părăsite şi înmagazinate în mine. Nimeni şi nimic nu putea să-mi schimbe starea. Lumea nu mă înţelegea. Toţi erau confuzi. Dar în capul meu,totul era clar. Ştiam că nu sunt bine,iar motivul dureroasei mele suferinţe,era...singurătatea. Eram singură. Singură în cameră. Singură în oraş. Singură pe pământ. Singură în univers.Eram...singură.

Aveam impresia că nimic nu merge cum trebuie. Lucrurile degenerau de la o zi infimă la alta.Plângeam fără un motiv anume.Era atât de comun pentru mine să fiu tristă încât,chiar şi atunci când nu aveam un motiv înfipt,lacrimile îmi umezeau ochii care din căpruiul sclipitor şi cu dorinţa de joacă cum îi ştiusem până atunci,se transformasera în gri...ochii îmi erau gri pe dinăuntru şi roşii pe dinafară...respiram sacadat şi ştiam că nimic nu mă va calma.

Muzica devenise plictisitoare şi parcă...sunetele nu aveau o ordine..nimic nu suna bine...Respingeam orice gând pozitiv.Muream pe dinăuntru şi atunci ştiam...eram în depresie.

Ziua era noapte,iar noapea îmi era eternă prietenă. Singura perioadă în care nu îmi afundam capul în pernă pentru a simula o stupidă de îmbrăţişare pe care trupul meu firav şi dornic doar de afecţiune nu a mai primit-o de atât de mult timp încât,nici nu mai aveam impresia că aş ştii să i-au o persoană în braţe,era noaptea. Adoram să dorm. Uram să fiu trează. Adoram să visez. Uram să mă confrunt cu realitatea ce-mi smulgea fericirea...Îmi plăcea să fiu calmă.Inertă. Că şi cum aş fi murit. Uneori...gândul de a-mi pune capăt durerii şi de a-mi satisface plăcerea bolnavă de a nu mai fi trează,m-ă încânta. Ba mai mult,simţeam cum nimănui nu îi va pasa,ceea ce-mi hrănea dorinţa de a săvârşii o faptă fără cale de întoarcere.

Cu cât stăteam mai mult singură,gândurile îmi năvăleau fiecare ţesut al corpului. Puteam să simt prezenţa răului în bine. Îmi pierdusem orice urmă de încredere şi compasiune pentru fiinţa umană. Mă detestam atât pe mine,cât şi pe orice alt om. Fie cât de mare sau mic,important sau nu...uram pe oricine se numea ''fiinţă umană''. Asta pentru că,specia noastră era cea care m-a făcut să recurg la nopţi nedormite,coşuri pline de şerveţele cu lacrimi şi gânduri stranii la care nici măcar un psihopat nu s-ar fi gândit cu atâta ardoare cu care creierul şi inima îmi dictau aceste lucruri bizare..dar normale pentru tristeţea ce-mi înfundase gândirea raţională.

Cu toate acestea,nu voiam să simt durere fizică. Nu simţeam nici nevoia să consum alcool..sau să mă ''liniştesc'' cu o ţigare. Sinea mea îmi dicta că astea sunt scurtăturile oamenilor slabi. Iar eu,chiar şi disperată,nu voi ceda şi nu voi deveni o altă victimă a necuratelor vicii.

Timpul petrecut singură,m-a făcut să realizez că...toţi suntem,în cele din urmă singuri. Am venit pe lume singuri,vom pleca de pe ea la fel de singuri. Paşii pe care i-am parcurs,pământul simţit sub picioare,apa simţită în mâini,razele soarelui simţite pe piele,tristeţea...simţită în suflet,toate acestea..testate de mine. Pe propria piele,propriul suflet,propria fiinţă. Totul încercat direct pe mine. Nimeni nu a săvârşit toate acestea în locul meu.Lacrimile căzute pe obrajii mei,din ochii mei,au fost rezultatul sentimentelor mele,simţite de mine.Durerea cu care legasem o prietenie,a fost tot rezultatul clipelor mele de slăbiciune. Eu aleg cum să mă simt.Eu aleg dacă ceva mă răneşte sau nu. Numai eu pot simţii durerea...şi asta,DOAR,dacă vreau.

Nu aveam prieteni.Trupuri care pretindeau a-mi vrea binele,mai apoi rănindu-mă. Ce copil prostuţ...A fost o aiureală să cred că fericirea mea chiar poate depinde de alte persoane.Am învăţat să  râd,suferind. Să mă ridic,căzând. Să greşesc,încercând. Şi acum ştiu...totul nu a fost în zadar. A trecut ceva vreme de monologat cu oglinda. De suspinat şi sperat la o viaţă în care cuvântul ''plâns'' să fie acompaniat doar ''de bucurie'',am ajuns în cele din urmă la ce îmi dorisem. Am devenit raţională. M-am maturizat şi am avut parte de nişte lecţii dure. Dar totul a meritat.

Brusc...am realizat:''Singurătatea nu e aşa rea.'' Asta,pentru că mi-a dat răgaz să mă pot analiza. Mi-au fost lărgite graniţele conştientului. Mintea mea a fost eliberată de orice gând lacom de suferinţă şi orice urmă de negativism. Receptiv,am acceptat situaţia. Am ales să nu uit ce a fost,ci să împărtăşesc totul cu oamenii care trec prin aceleaşi lucruri. Ura mea faţă de lume şi umanitate,a fost reprimată.Gândurile mele,au fost clătite..orice urmă de negativism a dispărut...persoanele ce mă înconjurau m-au învăţat că unii merită,într-adevăr,dispreţ. Iar alţii...chiar îţi merită timpul.

Uh...sună cam...deprimant? Nu-ţi fă griji,nu va fi numai aşa...cu cât te adânceşti mai mult în poveste,vei descoperii că sunt complexă. Poate că uneori sunt tristă,dar îmi trece repede,asta pentru că am învăţat că nimic nu e mai frumos în viaţă...decât viaţa! Ai numai una...nu o irosii. ^.^
 

*P.S. Îmi plac sfaturile. Dacă vrei să scriu despre ceva anume,să îmi auzi părerea despre ceva sau să-mi testezi modul de gândire,mi-ar plăcea să îţi ascult sugestia. Scrie-mi. :3*