Monolog

Legenda ''inimii de șarpe''

****Povestea pe care urmează să o citeşti,este ceva spontan,creat în totalitate de mine şi sper să-ţi placă. Aş vrea să-ţi aud părerea într-un comentariu! Lectură plăcută! :3 ****

Dincolo de universul cunoscut nouă,se află o multitudine de întrebări ce-şi caută răspunsul. Materializarea soluţiilor de dincolo de cunoscut,a apărut sub un alt nume,în partea aceea din gândirea noastră care îşi are ca ''punct de plecare'' tot ceea ce nu vedem,ceea ce nu putem simţii..sau tot ceea ce refuzăm să acceptăm că există.

Limitele sunt bariere impuse de fiecare dintre noi. Noi putem alege ce şi în ce măsură ne afectează sau ne bucură...şi de ce insistăm să coplicăm totul? Poate,în natura noastră,undeva la începuturi,s-a ivit o poveste.O poveste ce a schimbat opiniile tuturor,şi tot ceea ce nu ''corespundea'' termenilor impuşi,a fost abandont...uitat într-o mare neagră de tristeţe şi slăbiciune,acostat uneori cu speranţă,aruncat din nou în dubii...

Venirea iernii,semnifică mereu încheierea unei perioade de prosperitate,în care oamenii adunau ce mai aveau şi se adăposteau în casele lor calde,alături de familie,de prieteni...unde toţi erau fericiţi la masă,se ascultau colinde şi totul era frumos. Un anotimp mult prea inocent şi făcător de uniuni sufleteşti pentru ''eticheta'' pe care o are sau,mă rog,a avut-o în trecut.

În fiecare iarnă,când zăpada atingea cu uşurinţă bordurile destul de înalte ale străzilor cartierului meu,încă de când eram de-o şchioapă,ştiam: ''Atunci când iarna respiră cu fulgi de nea reci,pe stradă apare o maşină singuratică...vine bunicul!''.

Bunicul meu a fost mereu o persoană grăbită,nu-i plăcea să fie aşteptat,mai ales în perioada sărbătorilor când familia ni se strângea la masă din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Dar adora să mă vadă fericită şi surprinsă cum,după ce toţi ''buncii'' din zonă ajungeau devreme la familii,al meu e mereu ultimul,dar făcea să merite toată aşteptarea! Îi plăcea enorm să-mi vadă pe faţă acea sclipire de bucurie,pe care el o numea ''stea norocoasă''.

Niciodată nu a lipsit. Şi,niciodată nu a uitat să aducă câte o poveste cu el. În fiecare an,când venea,ne strângea pe mine şi pe verişorii mei mai mari,ori mai mici,în jurul teracotei,pentru a vedea şi flăcările ce dansau înăuntrul ei,mereu ne spunea că focul îi ştie poveştile,şi îl acompaniază prin dansuri celtice,căci,bunicul era celt. Multe generaţii ale familiei mele au trăit în Irlanda,Scoţia sau Ţara Galilor,regiuni pline de oameni,şi fiecare om,purtător de poveşti.

Specialităţile bunicului,erau vechile legende celtice,despre monştrii şi oameni. Despre uniunea între bine şi rău,despre care,ne-ar fi uşor să spunem că împărţirea titlurilor de ''bun'' şi ''rău'' e simplă,oamenii fiind cei ''buni'',iar ''monştrii'' cei răi. Numai că,nu mereu era aşa. Şi bunicului îi plăcea să creadă că şi ''monştrii'' erau tot oameni,doar că,înfăţişarea lor ''grotească'',a fost dobândită prin indiferenţa celorlalţi oameni:falsitatea şi ''colţii ascuţiţi'' ai societăţii,au dus la ''deformarea'' unor oameni,transformându-i în ''monştrii''.

Dintre toate poveştile pe care bunicul mi le-a spus în copilărie,una mi-a rotit fiecare părticică a creierului şi,până la final,mi-a topit fiecare colţ al inimii. Este vorba despre ''legenda inimii de şarpe'',cum au numit-o cei ce au povestit-o de-a lungul timpului până să fi ajuns şi la urechile ciulite ale bunicului,apoi la ale mele. Recunosc,pe atunci,nu înţelesesem mare lucru,dar acum,sunt pe deplin conştientă de fiecare detaliu..

Legenda spune că,acum sute de ani,în îndepărtatele zone ale Irlandei,undeva într-o pădure mai retrasă,exista un sat,chiar lângă poalele unui munte. Un sat micuţ,numit ''Dóchas'',care,în irlandeză înseamnă ''speranţă''. Sat în care,trăiau oameni prietenoşi şi pacifişti. Atât de prietenoşi,încât,aveau ca ''colocatar'',chiar pe muntele de lângă sat,un minotaur pe nume Racht. Numele lui,înseamnă ''foc'',căci aşa a fost născut,din foc,şi o dorinţă: se spune că,înainte de existenţa acelui munte,acolo era un castel,unde,un rege şi o regină domneau peste acele regiuni. Şi totul era frumos. Dar erau singuri,îşi doreau un băiat,căruia să-i lase moştenire castelul şi regatul. Însă,regina nu putea face copii,aşa că a făcut un pact cu o vrăjitoare,care i-a promis reginei că,fiul ei,născut din foc,va domnii ani de zile asupra regatului şi va aduce prosperitate întregului popor. Doar că pactul era,ca la vârsta de 4 ani a băiatului,mama trebuia să-i taie puţin din par şi să-i i-a o picătură de sânge,pe care mai apoi,să i le aducă  vrăjitoarei. Fără a mai sta pe gânduri,regina a acceptat pactul,gândindu-se că acesta este un preţ mic pentru bucuria ce avea să o aibă în urmă naşterii fiului sau. Singura mică problemă,era că,cu fiecare zi care trecea,regina şi regele se ataşau tot mai mult de micuţul prinţ,care era un copil deosebit de frumos. Aşa că,la implinirea vârstei de 4 ani,părinţii micuţului au refuzat să ducă la bun sfârşit pactul,spunând că e o aiureală să-i facă aşa ceva copilului,căci nu avea rost,astfel mâniiând-o pe vrăjitoare,care,la rândul ei,făcuse şi ea un pact cu diavolul,pentru naşterea micuţului,care era fiinţă a iadului,cu chip de om,diavolul având nevoie de părul şi sângele lui în formă umană pentru a-i păstra frumoasa înfăţişare,iar termenul era stric până la 4 ani.