Monolog

Chiar exist?

Viața...Ce e viața? O călătorie prin universul cunoscut de cei ce s-au născut înainte,doar pentru a ne demonstra că scopul nostru principal,va fi să ducem această "călătorie" la sfârșit si să ne naştem din nou. Renăscuţi ca praf de stele,încercând să ne restabilim ordinea pe orbită,am fost măcinaţi de gânduri,făcându-ne simple particule,ce nu au idee unde a început şi unde se va sfârși totul. Ataşăm întrebări unor răspunsuri care nu au nevoie de ele şi suspinăm adevăruri în minciună. Sensul? Nu există. Căci,nici noi nu existăm. Dincolo de limitele posibilului,se nasc furtuni de gânduri fără noimă. Tot ceea ce avem în minte,poate fi urma de amintiri ale unei vieţi trecute,cine ştie...poate am fost cândva o floare.Născută din pământul aprig,hrănită cu lacrimi de ploi,tulburându-mi fericirea cu tristețe,fericită când norii plângeau şi deranjată de lumina soarelui constant. Poate că bucuria nu e pentru mine. Poate am fost cândva o floare....

Ce sunt alea sentimente? Sunt oare un mod mai uşor de a vorbi cu sufletul? E oare o cale prin care universul ne comunică? Şi dacă e,ce vrea să ne spună? Că drumul ales de noi e cel corect? Chiar..."corect"...Ce cuvânt ridicol...Ce înseamnă "corect"? Este un fel de barieră între "ai greşit" şi "am greşit"? Nimic nu e corect. Fiecare vede lucrurile greşite într-un mod corect. Şi dacă asta ne invaţă de fapt viața,de ce am renăscut cu atâtea întrebări? Am fost cândva o floare? Praf de stele călător? Sau poate...o inimă? Cândva,am comunicat cu un trup...? Să fi fost acela răspunsul la întrebarea "de ce"?

 Cum voi știi că exist? Simt căldura,dar nu o pot vedea. Văd lumina,dar nu o pot simți. Conștientizez că greșesc,dar mereu mi-a plăcut să cred că am dreptate,fiind un concept al minții noastre.Se poate înșela universul cu privire la ce ne-a pus în minte? Veșnic rece,crudă și de atât de multe ori fără noimă,viața ne-a fost dată drept un dar. Nu am ales eu să exist,de aceea,poate că nu o fac. Poate că niciodată nu voi exista.

Nu înțeleg. Lucrurile se întâmplă. Nimeni nu ne întreabă ce vrem,când sau cum...pur și simplu,trăim. Și dacă eu nu vreau asta? Poate că totuși,nu o fac. Probabil,tot ce simt acum,e doar o senzație trecătoare. Este posibil ca acum să fiu o simplă privitoare la ceva ce se va întâmpla și eu nu pot schimba cu nimic ordinea evenimentelor,pentru că încă nu exist. O să exist cândva? Când cineva va avea un vis,mă voi naște ca stea,pentru a-i da speranțe,pe care mai apoi viața i le va spulbera,motivându-l. Ăsta să fie oare sensul vieții? Dorința noastră de a exista? Nevoia de a fi utili?

Mintea umană este un loc incredibil...aici a început și tot aici se va termina existența noastră. Existăm cu adevărat numai în capul nostru. Nu putem să ne facem viața cum vrem noi,motiv pentru care nu existăm. Suntem doar simple molecule dintr-un univers de întrebări. Lucruri simple,cu minți complexe. Inevitabil să ne întrebăm de unde venim și unde o să ajungem. Amuzant este că,niciodată nu o să aflăm. Pentru a afla ceva,trebuie să analizezi,să descoperi..să exiști. Iar noi,trupuri de ceară îmbibate în semne de întrebare și veșnic căutători de noi înțelesuri,țesuturi rupte și inimi sfărâmate de lupta numită de noi ''viață'',nu existăm. Și poate,nici nu vom exista.

Cândva credeam că ziua de mâine e doar ziua de mâine când,de fapt,ziua de mâine este ziua de ieri. Tot ce am trăit,am visat...fiecare gând bun sau fiecare fior simțit azi,își are renașterea în ziua de mâine. Timpul,mi-a fost veșnic dușman...niciodată nu m-a lăsat să trăiesc,m-a făcut să mor mereu.Cu fiecare clipă care trecea,trupul meu tanăr,se ofilea pe interior și tot-odată,prindea rădăcini.Prin exteriorul meu deteriorat,se puteau vedea urmele speranței ce încolțea. Nu l-am oprit. Îmi plăcea să mor azi pentru a mă naște mâine. Niciodată nu m-am temut de a simți,dar îmi era frică când nu o să o mai fac. Scoarța mea era tot mai moale,cu fiecare zi care-mi lua din vise și îmi aducea altele,simțeam cum vântul mă poartă dincolo de fereastră,mă duce dincolo de visare și îmi i-a ochii departe de monotonia blocurilor gri,făcandu-mă să simt că în interiorul pereților reci,bat inimi calde,ale căror povești se vor sfârși o dată cu vremea. Dar nu se tem,ele cunosc legile universului,știu că fiecare sfârșit e începutul. Și nici eu nu mă tem. Un suflet pustiu,amar și dese ori singur,găsindu-și ca lăcaş cuvintele,va avea nevoie de o rază de lumină.
Am mai auzit voci,multe sfaturi...dar ce știu ei? De când ei îmi simt bătăile inimii? Nici nu au idee ce foc violet și rece arde cu atâta căldură în trupul de lemn pe care ei l-au numit "eu". Să fiu tristă? Cândva,râdeam doar ca să nu încep să plâng,fără să îmi dau seama că,ploaia hrăneşte multe ființe,așa cum și lacrimile mele îmi hrăneau sufletul atât de fragil. Cum să nu râd când viața e atât de amuzantă,crezând că pusă la pămant,nu mă voi ridica și îi voi spune "Doar atât poți?" Fiecare lovitură mi-a lărgit rănile. Ce păcat pentru "demonii de pe pământ"..trupul meu e scoarţă,iar orice trup de lemn,va dăinui mereu,făcand ca sentimentele sale,transformate în frunze,să fie tot mai puternice cu fiecare primăvară de mâine,lăsand baltă fiecare toamnă de azi.
Nu știu unde și când se va termina totul,dar cert este că,nu voi afla pentru că,universul nu ne-a înzestrat cu puterea de a ne regenera amintirile. Încă nu exist,dar dacă o să o fac,va fi pentru că asta am ales,nu pentru că m-am născut fără să vreau, ca om. O să renasc ca ființa pe care mi-o voi dori cândva.
Poate,cândva o să exist.