O alt fel de persoana

O înțeleg

Nu era o treabă ușoară. Era foarte sălbatică. Făcea multă gălăgie. Amy și Diana, cred că așa le cheamă, uneori plâng neîncetat. Dar până la urmă m-am obișnuit. Uneori trebuia să stau singur. Rezistam. Totuși aveam șaptesprezece ani. Pe zi ce trecea parcă țipa mai tare monstrul. Parcă spunea ceva:
– Ajutor! Cine sunt?
– Te pot înțelege?
– Cine ești tu?
– Nu pot să cred! Pot vorbi cu tine! Mă vei omorî?
– Ce înseamnă omorî?
– Nu știi cine ești?
A dat dezaprobator din cap.
– Ce știi?
– Știu că sunt în camera asta și tu ești singurul care mă poate înțelege.
– Eu sunt Jake. Tu ești Abbie.
– Nu știu cine sunt dar știu sigur că nu sunt Abbie.
– Ești Abbie!
– Nu sunt Abbie!
– Atunci cine ești?
– Nu știu.
– Vrei să îți spun ceva?
– Da. Spune-mi de ce sunt într-o celulă?
Apoi i-am explicat toată povestea.
– Dar eu nu sunt un monstru!
– Nu pot să dovedesc asta. Tu nu poți vorbi decât cu mine.
Amy și Diana au venit de la prânz.
– Așteaptă puțin.
– Bine.
M-am adresat lui Amy:
– Pot vorbi cu minstrul.
– Ești paranoic.
– Trebuie să iei aer curat.
– Nu! Sunt bine!
– Dute să mănânci.
Am plecat sus și am luat prânzul.