The Beast {Harry Styles/Vampire Fanfic} |Romanian|

ch. 1 The start of something new

                                                          Capitolul 1: Un nou început

O mână mare m-a împins la podea. Durerea a trecut prin tot corpul meu când am lovit podeaua tare.

"Vezi pe unde mergi, scundo!" el a spus. Jason, persoana care îmi distruge viaţa. A plecat, împreună cu prietenii săi. M-am ridicat, adunându-mi gândurile.

Numele meu e Rose. Am şaisprezece ani şi sunt cam tocilară... Cel puţin.. Oamenii îmi spun aşa. Am 1.62 metri așa că sunt cam scundă. Am păr blond și gros pe care-l ador, și am ochi căprui. 

Nu am prieteni... Oricum nu am nevoie de ei. Sunt mai bine de una singură.

Locuiesc într-o casă mică împreună cu mama. Tata a murit acum cinci ani în urmă, dar nu doare așa mult. Nu am fost foarte apropiați. Vezi, de atunci, mama a devenit o alcoolică. Nu prea îi mai pasă de mine. Singurul lucru de care îi pasă e whisky-ul și vodca!

Rezultând că... Trebuie să am grijă de amândouă. Mama nu are un servici așa că trebuie să fac eu bani în weekend-uri. Avem bani destui pentru mâncare, haine și pentru a ne plăti taxele. E o viață grea...

O urăsc.

Am ieșit pe porțile școlii. Fericită să știu că e sfârșitul săptămânii. Am mers spre casă, vântul zburând prin părul meu. Era iarnă, dar nu era zăpadă. Ugh, niciodată nu ninge pe aici.

Când am ajuns acasă, am fugit imediat în camera mea. Ignorând-o pe mama, care dormea pe canapea cu o sticlă de whisky lângă ea.. Din nou.

Am închis ușa. Se va termina vreodată tot dezastrul ăsta?

Am mers spre biroul meu, deschizându-mi laptopul. M-am logat pe Tumblr și Facebook, nu că era foarte distractiv, abia dacă aveam prieteni. Am distribuit niște poze de pe Tumblr, ascultând niște muzică. Când a fost patru după-masa m-am decis că era timpul să-mi las câinele minunat, 'Tom' afară. (N.A.: Tom e un Retriever Auriu.)

Nu i-am spus nimic mamei. Nici măcar nu m-ar auzi. Mi-am încălțat converșii albi și mi-am luat sacoul negru care îmi acoperea fundul. Purtam o pereche de blugi strâmți și un tricou roșu. Ca să completez vestimentația, mi-am luat o eșarfă, călduroasă și albă.

M-am dus spre ușă, cu Tom chiar în spatele meu. Am mers afară împreună cu Tom, începând să merg spre pădure. Era liniște.. Străzile erau goale și nu puteai auzi nici măcar o pasăre. Singurul sunet era urletul vântului. Destul de înfricoșător, nu-i așa?

După o plimbare de cincisprezece minute, eu și cu Tom am ajuns în sfârșit la marginea pădurii. Nici măcar nu știu de ce eram aici. Presupun că pentru că nimeni nu venea aici și îmi plăcea să fiu singură. Totuși nu am intrat în pădure... Nimeni nu a intrat. Ăsta e motivul pentru care nimeni nu venea aici. Pentru că erau speriați. Speriați de nimic, dacă mă întrebați pe mine, deoarece nu e nimic în pădure, cel puțin.. așa cred.

Stăteam lângă un copac, privindu-l pe Tom, fugind și fiind liber. Știi, când un câine e nebun.. A continuat așa încă pentru cinci minute când brusc.. A fugit în pădure! Cred că a văzut vreo veveriță sau ceva.

”Tom! Nu, așteaptă!” am urlat. Dar era deja prea târziu. A plecat și nu-l mai puteam vedea. Am fugit la marginea pădurii oprindu-mă dintr-o dată.

Chiar aveam de gând să fac asta? Chiar o să merg în pădure? Dacă o să mă pierd și nu o să mai ies vreodată? Dar, despre creaturile care ar putea locui acolo? Poate sunt zombii... Ah taci odată Rose! Nu există zombii. Mă duc în pădure. Nu pot să-l las pe Tom așa. Trebuie să-l găsesc!

Și atunci am fugit. Mergând în pădure fără să mă mai uit înapoi.

”Tom! Tom, unde ești?! Întoarce-te la mine, te rog!” am urlat. M-am uitat peste tot și cu fiecare pas pe care-l făceam, deveneam din ce în ce mai speriată. I-am strigat numele de milioane de ori, dar nu a venit niciodată. Am început să realizez că.. Nu-l mai puteam găsi. A plecat. Chiar nu voiam să-l las acolo dar începea să se întunece așa că m-am decis să mă întorc, dar.. nu mai era cale de întoarcere.

Nu știam drumul înapoi. Fiecare copac arăta la fel ca cel de dinainte. Am încercat să găsesc capătul pădurii din nou, dar fără succes. Inima îmi bătea în piept și am început să mă panichez. M-am pierdut! O să mor! De ce a trebuit să vin în pădurea asta? De ce?! Nu aveam telefonul cu mine și nu puteam suna pe cineva. Nu că ar veni cineva să mă salveze..

Când m-am gândit că situația nu s-ar putea înrăutăți mai mult, a început să plouă... tare. Am fost udă în câteva secunde. Ugh, minunat. Mi-am adunat tot curajul, începând să merg din nou. Adică.. Pădurea trebuie să se sfârșească undeva.

Am tot mers pentru încă 10 minute și Doamne, era frig. Eram înghețată! Totuși ploaia nu s-a oprit. Cât de drăguț. Când m-am uitat la ceasul meu am văzut că era șapte seara. Am început să devin înfometată dar nu m-am oprit din mers. Trebuia să ies de aici, nu e ca și cum pot rămâne în seara asta aici... Până acum era un întuneric total și corpul a început să mi se umple cu nimic altceva decât frică.

Gândurile mi-au fost brusc întrerupte de o creangă care a căzut. Am înghețat. Picioarele nu mai voiau să mi se miște. Era ceva în spatele meu dar am refuzat să mă întorc. Eram prea speriată. Dintr-o dată am auzit un mârâit zgomotos și era ca și cum picioarele mi-au prins din nou viață. M-am întors.

Eram șocată. În fața mea, era un lup uriaș. Cu dinții încleștați. Părea înfometat și am știut imediat ce se întâmpla.. Voia să mă ucidă, să mă mănânce, să mă transforme în bucățele mici. Eu eram prada și el prădătorul.

Când m-am uitat prin jut am văzut încă doi lupi, venind spre mine. Nu, așteaptă, trei lupi.. patru.. șapte... Nu se va sfârși bine.

Când lupul, care stătea în fața mea, a mârâit, nu am ezitat nici o secundă, începând să fug. Nu știam unde mergeam și chiar nu-mi păsa. Dacă o să supraviețuiesc acum, o să fiu cea mai fericită persoană vie. Puteam auzi lupii fugind în spatele meu așa că alergat mai repede, dacă măcar era posibil.

M-am uitat în spatele meu. Erau acolo, prădătorii cu nimic mai mult decât foame în ochi, determinați să-și omoare prada. Fugeam cât de tare puteam, inima bătându-mi într-un un ritm alarmant. Dar apoi, am văzut un castel în distanță...

Nu m-am îndoit și-am început să alerg spre el. Lupii erau chiar în spatele meu și se apropiau din ce în ce mai tare cu fiecare secundă. Dumnzeule, nu o să reușesc!

În jurul castelului era un perete cu o poartă. Dacă măcar o să pot intra.. Fugeam tare și aproape puteam simți respirația fierbinte a lupilor pe gâtul meu...

Când am ajuns la perete am deschis imediat poarta, intrând. Am închis-o, dându-mă în spate când unul dintre lupi s-a ciocnit de poartă, în timp ce toți lătrau zgomotos. Am fugit la ușa principală a castelului dar dintr-o dată lătratul și mârâitul s-a oprit. Am ajuns la un popas uitându-mă în spate.

Acolo erau, lupii. Nu s-au mișcat nici un centimetru.

Când m-am uitat la fețele lor, puteam vedea doar o emoție.. frică. Era destul de înfricoșător. Dintr- dată au fugit în depărtare și am așteptat până când au plecat toți. Când au făcut-o m-am uitat înapoi la castel, privind în sus.

Era uriaș!

M-am uitat la toate ferestrele, dar apoi  am văzut ceva.. o umbră. Avea o formă umană... Când am clipit a dispărut, brusc. Cumva ochii m-au înșelat? Probabil mi-am imaginat totul...

Am alergat către ușa principală apucând mânerul. S-a deschis. Ciudat, nu era închisă.. M-am decis să intru în castel. Adică.. Încă ploua și eram înghețată. Am intrat, închizând ușile imense, în spatele meu.

Puțin din câte știam că era mult mai mult pericol în castel decât în pădure...