The Beast {Harry Styles/Vampire Fanfic} |Romanian|

ch. 7 Just a cup

                                                   Capitolul 7: Doar o ceașcă

Lumina lunii strălucea peste pădure, făcând ca râul să arate foarte frumos. Era frig pe deal, unde stăteam,  din cauza vântului rece care sufla prin aer. Zăpada acoperea tot peisajul. Arăta ca și cum era pictat cu atâta grijă de un om bătrân și sărac. 

Dar, nu era frig. Chiar dacă stăteam afară în frig, zăpadă albă, eram caldă. Vântul sufla prin părul meu, făcându-mă să mă simt fericită și relaxată.

Mă simțeam puternică, curajoasă și atât de puternică ca și cum aș putea învinge întreaga lume. Nu mai eram un om.... Eram o creatură..

M-am uitat în jos.. Purtam o rochie din mătase, lungă și frumoasă. Avea mâneci scurte și o panglică era înfășurată în jurul meu, chiar sub sânii mei. Nu avea forma unui V la gât, era doar o rochie normală, cum ar trebui să fie. Chiar dacă nu mă puteam vedea, știam că rochia asta mă făcea să par mai frumoasă decât am fost vreodată.

Părul meu lung era despletit, atârnându-mi pe spate. Purtam un colier auriu, în formă de inimă. Se simțea rece pe pielea mea dar era atât de frumos. N-am crezut niciodată că voi purta o bijutierie atât de scumpă.

Picioarele îmi erau goale, dar nu erau albastre de la frig, chiar dacă era zăpadă prin jur și totul era înghețat, incluzând râul. Un strat gros de gheață acoperea locul.

Mi-am amintit cum mergeam pe gheață începând să patinez când eram o fată mică. Nefiindu-mi frică de tot pericolul care era asuns în frig, în lumea asta dură. Câtedată mi-aș dori să dau timpul înapoi. Înapoi când tata încă era în viață și mama nu era o alcoolică. Dacă aș putea întoarce timpul la acea zi... Acea zi... Aș fi putut preveni moartea tatălui meu.

Au trecut cinci ani, și nu am uitat niciodată, și nici nu voi uita. Nu voi pierde niciodată sentimentul oribil de vină care a putrezit înăuntrul meu.

Mulțumită lunii pline, puteam vedea foarte bine pădurea. Vedeam fiecare detaliu.

M-am uitat în spatele meu, admirându-mi aripile. Erau foarte mari și albe. Lumina lunii strălucea pe ele, dându-le o strălucire minunată. Le iubeam. Fiecare pană era atât de specială pentru mine. Mă făceau ce eram.

Mă făceau să arăt puternică. Făcându-mă să arăt exact ca și creatura care eram.

S-a auzit un urlet puternic de lup, în distanță, făcându-mă să-mi desfac aripile. Au împins tot aerul iar picioarele mele au părăsit pământul.

Eram rapidă. Într-o secundă deja zburam în aer peste pădure, uitându-mă în jos la peisajul superb. Covorul alb de zăpadă dădea pădurii un aspect magic. Nu știam unde să mă duc. Făceam doar ce iubeam așa de mult.... zburam. Nu m-am oprit din zburat până când nu am văzut vârful unui castel, apărând dintre copaci.

Doar din prima vedere luată la castel, deja știam că era ceva greșit cu locul ăsta. Ceva întunecat....

Așa că mi-am schimbat destinația pentru a fi în siguranță, aripile mele maginifice făcând o mișcare minunată. Am lăsat castelul în spatele meu cât de repede cu putință. Când nu l-am mai putut vedea, ușurarea m-a cuprins, dar asta era doar pentru câteva secunde...

Din întunericul nopții am auzit cel mai înfricoșător urlet. M-am uitat în jos.

Un bărbat tânăr mă urmărea cu așa o viteză, una inumană. A mârâit ca un animal, în timp ce mă urmărea, uitându-se în sus la mine cu ochii săi roșii și întunecați, pe care nu voiam să-i mai văd vreodată. Părul său ciufulindu-se din cauza vântului.