Săruturi în umbră || Romanian Traslation

Capitolul 1

Prolog

"Mami? Mami, hai ridică-te, spune ceva, orice, dar vorbește!" am continuat să urlu cu mâinile pline de sânge, chipul plin de lacrimi și zgomotul unei sirene care se apropia tot mai mult.

"Mami, te rog, respiră, respiră!", am spus cu tot glasul care îmi rămânea în corp, în timp ce băiatul cu medalia de argint și tatuajul pe braț se holba la mine cu o expresie mixtă, între confuzie și frică.

Și în timp ce continuam să bat pumnii pe abdomenul său, pieptul său a încetat să se mai ridice, iar strânsoarea cu mâna mea a devenit mai slabă, niciun respir, nicio mișcare, doar eu și ea pe stradă într-o baltă de sânge, alături de țipetele mele și de lacrimile mele care se confundau cu ploaia.

Capitolul unu

Jennifer's Pov

"Jennifer, haide, trezește-te odată!".

"Oh, haide tati, sunt prea obosită, închizi perdelele alea?".

Cum reușește lumea să iubească dimineața, eu habar n-am. Să te ridici din patul cald din cauza luminii enervante a dimineții și să sfidezi frigul de-afară, pentru a te confrunta cu o altă zi monotonă. Dacă ar fi după mine, m-aș ridica din pat doar pentru a merge în baie având în vedere că pentru a mânca ar fi de-ajuns să deschid sertarul meu de reverză, și prin reverză mă refer la coca~cola, chips-uri și ciocolată, adică toate lucruri sănătoase.

"Jennifer, nu vreau să aud mutre, trebuie să plecăm imediat ca să reușim să ajungem la timp și tu nici măcar n-ai terminat de făcut valizele, Dumnezeule, ce dezordine", spune, aproape împiedicându-se într-unul din tenișii mei împrăștiați prin cameră.

Pare destul de nervos și supărat, cred că dacă nu m-aș fi ridicat în mai puțin de jumătate de secundă m-ar fi luat de picioare și m-ar fi aruncat în baie cu forța deci, pentru a evita scena deja de dimineață, fac apel tuturor forțelor mele și mă ridic.
Mă târăsc pe scări în jos, în adevăratul sens al cuvântului, nu merg.

"Reușești să te comporți ca o persoană normală și să cobori în mod decent scările?" spune mister simpatie al anului, sau mai bine spus, tata.

Tata este o persoană foarte distinsă cu un mare sens al afacerilor, lucrează foarte mult, dar nu m-a făcut niciodată să-mi lipsească ceva. La început, privindu-l, te-ai putea gândi că e o persoană foarte rece, mai ales din cauza ochilor de culoarea gheții, dar în realitate e suficient puțin pentru a-l topi, iar eu reușesc mereu.
Așa că hotărăsc să folosesc tactica mea de fiică lingușitoare.

"Oh, haide tati, relaxează-te", spun cu ochi dulci aruncându-mă în brațele sale.
"Haide, treci să iei micul dejun și după să te îmbraci, că o să ajungem cu siguranță târziu", și văd umbra unui zâmbet apărând pe chipul său.

Misiune îndeplinită, bine făcut Jennifer.
După ce am băgat în mine tot ce era pe masă, mă îndrept spre camera mea.
Iau hanoracul meu preferat, îl ador, întră două Jennifer, este enorm și negru, îl îmbrac cu all star-urile gri deja degradate de la cât le purtasem, dar îmi plac prea mult și, în plus, sunt un cadou..
Fața mea e o adevărată oroare, palidă cum n-a mai fost până acum cu niște cearcăne de speriat și niște buze extrem de roșii, par un veteran.
Da, eu mereu niște buze roșii tot anul, toate zilele din toate anotimpurile deși afară îngheață, eu aveam în mod constant buzele roșii, nu am înțeles niciodată prea bine de ce, dar nu le suport, fiind foarte palidă, cu niște buze care ies atât de mult în evidență, chipul meu se observă ușor, iar a fi observată nu-mi convine.

"În teorie tu ar trebui să fi o fată", spune tatăl meu apărând de pe ușă observându-mi îmbrăcămintea, dar eu scot limba, iar el îmi spune din nou, pentru a mia oară să-mi termin valiza, că imediat ar fi trebuit să plecăm.

Câte povești pentru o valiză, cât ar putea dura? Iau ultimele perechi de blugi rămași, căciulile mele și nenumăratele mele tricouri și le înghesui pe toate în valiză în mod deloc delicat. Gata. Nu-i nevoie de un geniu.

Mă privesc în oglindă pentru ultima dată și par o puștoaică de cincisprezece ani, însă am optsprezece și mai am doar un an înainte de a merge la facultate sau la academia de desen, e încă de văzut sau, mai bine spus, trebuie încă să înceapă bătălia cu tata referitor la hotărârea asta.
Îmi va fi dor de casa mea, iar cheful de a merge în acel loc este egal cu zero.
Plecam spre Manhattan sau, mai bine spus, ne întorceam.
După faimosul "accident" de când aveam 7 ani, tata hotărâse că nu mai vrea să rămână în Manhattan, iar eu eram complet de-acord, nu că la vârsta de șapte ani eu aș fi putut să mă revoltez, dar n-am opus niciun fel de rezistență. Prea multe amintiri, prea multe bârfe, priviri indiscrete și compasiuni false, totul prea greu pentru un tată care era în plină carieră și o fetiță care trebuia încă să crească, nu am regretat deloc că lăsasem totul acolo și că mă mutasem, dar cu o lună în urmă au început să sune de la nenumăratele birouri din Manhattan pentru diferite probleme cu clienții din-afară, iar acest lucru se repeta prea des pentru a reuși s-o rezolve  de la distanță așa că uite-mă acum aici, în mașină, cu căștile în urechi si cu capul sprijinit de geam, aruncând o ultimă privire casei mele.

"E ceva în neregulă?", întreabă ditr-odată tata, iar eu îl privesc ciudat "Suntem pe drum de o oră bună și nu ai scos un cuvânt".

Acum că mă gândesc, așa e, dar m-am pierdut în gândurile mele. Încercând să înțeleg cu ce forță aș fi reușit să retrăiesc totul fără să mă prăbușesc, dar mai ales fără să las ca zidul pe care mi-l creasem să se prăbușească.

"Știu că a fost dintr-odată, dar din păcate nu am avut de ales, știu că acum va fi greu să reîncepi într-o nouă școală, apoi prietenii tăi..', îl blochez imediat gesticulând grăbită cu mâna.
'Nu-ți face griji tati, serios, o să vezi că va fi totul bine, școala nu va fi o problemă, programa e aceeași, n-ar trebui să am nevoie de mult timp ca să recuperez, iar prietenii mei.. Ei bine, cu ei voi păstra legătura" privirea sa a devenit mai liniștită, iar mie asta îmi este de-ajuns.

Ei bine, de fapt nu mințeam, la școală eram destul de bună, mă descurcam întotdeauna.
Referitor la prieteni, nu aveam, din când în când ieșeam din casă zicând că mergeam la niște prietene sau la cinema, dar de dapt mă plimbam singură în parc sau mergeam pe plajă să desenez, nu-i că aș fi psihopatică sau scârbită de lume, doar că pentru mine, relațiile umane sunt inutile, să țin la persoane care oricum, pentru un motiv sau altul m-ar fi lăsat singură, și nu aveam de gând să simt din nou acea senzație de abandon pentru nimic în lume, doar pentru tata am făcut o excepție pentru că avea nevoie de mine, fără mine s-ar fi prăbușit în mod definitiv.
Continuă să se scuze și să-mi expună în mod continuu lista sa de probleme fără să-și dea seama că adevărata problemă nu este școala, prietenii sau cine mai știe ce, problema sunt amintirile. Niciunul din noi doi nu vorbește despre ea deja de ani pentru că doare mereu amintirea, dar doare mai mult să-ți amintești sau să te prefaci că nu-ți amintești?

Încetez să mă mai gândesc la asta și adorm, cu armura mea de persoană puternică și ochii greoi..

***

An nou fericit tuturor!
Sper ca acestă carte să vă placă precum v-a plăcut și REBEL.