Săruturi în umbră || Romanian Traslation

Capitolul 6

Capitolul șase

Jennifer's Pov

"Nu faci altceva decât să cauți pretexte ca să mă întâlnești din câte se pare, așa-i Jen?", continuă cu zâmbetul acela al său pe care aș vrea să-l pocnesc.

Dacă mi-ar mai fi spus Jen aș fi explodat cu siguranță, urăsc cine îmi prescurtează numele, doar o persoană îmi spunea Jen, iar el nu are dreptul de a o face.

"Cu siguranță nu alergam pe holuri în căutarea feței tale care cere pumni", îl privesc enervată la culme în timp ce el râde, ce față care cere pumni, azi e și mai frumos decât ieri.
"Unde te grăbeai atunci? Orele au început de ceva timp".
"La secretariat ca să iau foaia cu orele mele, iar tu mă întârzii și mai mult, dă-te!", și îl împing cu o mână, îndreptându-mă furioasă spre secretariat, dar după nici cinci pași m-am oprit, neamintindu-mi unde se afla.

Urăsc școala asta, e un labirint! Chiar trebuie să-mi fac o hartă.
Îl aud pe Josh pășind încet spre mine.

"Încă nu ști unde e secretariatul, nu-i așa?", își bate joc de mine încercând să nu pufnească în râs "haide, te conduc și așa trebuie să mă duc și eu".

Mă întorc spre el și e cu siguranță prea aproape, distanța de siguranță trebuia îneaparat să crească.

"Știu s-o găsesc foarte bine și fără tine, mersi".
"Bine, dacă vrei să intri la oră și mai târziu decât ai intra oricum, fă cum vrei".

Mă gândesc câteva secunde în timp ce-l privesc și, din păcate, are dreptate, n-am de ales așa că hotărăsc s-o las deoparte pe "Jennifer cea orgolioasă" și să-l urmez.

"Nu cumva ști unde e secretariatul, dar te pierzi doar ca să stai cu mine?" mă întreabă dintr-odată pe un ton glumeț, știind foarte bine și el că nu-i așa.
"Aș prefera să mă pierd de o sută de ori în școala asta decât să mă învârt pe holuri cu tine".
"Dupaia ai ajunge în bibliotecă să spionezi lumea".
"Căutam secretariatul", aproape urlu la el, devenind roșie la față.

Pufnește în râs, uimindu-mă de faptul că nimeni nu iese din clase ca să înțeleagă de unde provine tot zgomotul ăsta.

"Ești așa de drăguță când te enervezi, Jen".
"Nu-mi spune Jen, numele meu e Jennifer".
"Dar Jen sună mai bine, ți se potrivește mai mult".
"Nu-mi poți spune așa".
"De ce nu, mă rog?".

Răbdarea mea e pe cale să ia o funie și să se spânzure, literalmente.

"Pentru că tu nu-mi poți spune așa și acum nu-mi mai vorbi".
"Bine, micuță Jen".

Ajunge, totul are o limită!
Te rog nu omorî bunăciunea aia de lângă tine!
Taci conștiință!

"Destul!"
"Cum...", dar nu reușește să termine propoziția că se află lipit de perete.

Mă ridic pe vârful degetelor încarcând să-i ajung măcar până la bărbie, îl apuc de partea de sus a tricoului său, îl strâng în mâinile mele și mă apropii și mai mult, cu privirea cea mai serioasă pe care o aveam.

"Nu-mi mai spune niciodată Jen, numele meu e Jennifer, J-E-N-N-I-F-E-R, iar noi nu suntem prieteni, așa că, ori îmi spui pe nume, ori nu-mi spui nicicum", spun ca apoi să mă îndepărtez făcând doi pași înapoi ca să-i văd reacția.

Mă privește pentru un timp care mie mi se pare infinit, am trecut de la a amenința la a mă simți amenințată. Rolurile s-au inversat, mă simt goală sub privirea sa și poate că de data asta exagerasem. Poate că nu-i place să fie atins sau să i se atragă atenția în felul ăla și poate... Nu, dar stai puțin... Râde? Râde? Trogloditul ăsta își bate joc de mine?