Săruturi în umbră || Romanian Traslation

Capitolul 46

Capitolul 46

Jennifer's Pov

"Jennifer!".

Aveți prezent când spuneți "ce poate fi mai rău de atât" și apoi în secunda doi se întâmplă ceva mai rău?
Ei bine, asta este exact ceea ce se întâmplă în momentul ăsta.
Observ scena dezgustată, când femeia se ridică în grabă de pe picioarele tatălui meu.
E o femeie slabă cu părul șaten prins într-un coc, acum nu foarte aranjat, și nu vreau să știu de ce.
Îmbracă un tailleur negru și o cămașă vișinie împreună cu niște tocuri înalte de culoarea fustei.
Ochii săi albaștri mă analizează cu teroare și nu știu dacă mă privește așa din cauza privirii pe care i-o adresez sau pentru faptul că i-am prins în flagrant.

"Jennifer", repetă tata. "Ce cauți aici?".

Mă întorc brusc spre chipul tatălui meu care mă privește la fel de speriat ca ea.
Nu am nici cea mai vagă idee ce expresie are fața mea în clipa asta, dar cu siguranță nu e o față fericită.

"Mai degrabă ce caută ea aici", o arăt cu degetul. "Eu am venit să-mi iau cheile".
"Oh, eu, păi", John Milton se bâlbâie? "E târziu, credeam că nu mai vi".
"Îți pare rău că v-am prins?", întreb râzând cu amărăciune.
"Jennifer...", mă strigă pe tonul său obișnuit.
"Nu, Jennifer nimic!", țip. "Cine naiba ești?".

Femeia face ochii mari, de parcă ar fi surprinsă ca m-am adresat ei.

"Ea e...", începe tata.
"Am întrebat-o pe ea", scuip seacă. "Nu am vorbit cu tine".
"E-eu...".
"Deci? Trebuie să-ți cer cumva buletinul?", mă răstesc din nou la ea.
"Jennifer, trebuie să te calmezi!", țipă tata.
"Iar tu trebuie să începi să-mi spui adevărul".

După replica mea, tata tace așezându-se pe fotoliul său, știind că nu se poate apăra în niciun fel.

"Sunt Isabel", se hotărăște în sfârșit femeia să-mi vorbească întinzându-mi mâna.
"Nu-ți voi strânge mâna așa că ți-o poți retrage".

Își retrage imediat mâna cu viteza luminii sub privirea piezișă a tatălui meu.

"Îmi vreau doar cheile", spun sătulă de toate.
"Lasă-mă să explic", repetă tata.

"Dacă nu-mi dai cheile plec în clipa asta cu un taxi".
"Jennifer, am început cu piciorul greșit", vorbește Isabel.

Râd pe înfundate auzindu-i cuvintele. Nici nu mai știu de ce sunt nervoasă în clipa asta.
Nu știu dacă mai sunt nervoasă pentru ceea ce s-a întâmplat cu Josh sau dacă e pentru tatăl meu și Isabel.

"Nu am început absolut nimic", îi spun. "Ești doar o aventură, să nu crezi că te poți apropia de banii tatei în felul ăsta".
"Jennifer, exagerezi", strigă el. "Cere-i imediat scuze".
"Eu ar trebui să-mi cer scuze? Nu prea cred".
"Jennifer", mârâie el. "Cere-i imediat scuze".

Cum se poate enerva așa pentru o femeie oarecare? Aproape sigur e una din multele secretare ale acestui birou.

"Nu contează, John, serios", spune ea.

Oh, dar vai, cât de intimi suntem.

"Ai auzit, John?", râd de el. "Isabel a spus că nu contează".
"Mai bine plec", spune ea.
"Nu", o contrazice tata. "Rămâi, haide să vorbim".
"Da, Isabel, rămâi, plec eu".

După ce spun asta trântesc cu putere ușa și mă îndrept spre lift sub privirea secretarei.
Cu siguranță auzise toate țipetele, acum o să aibă ceva de bârfit cu colegii săi, când se plictisește.
Fug cât de repede pot pentru a doua oară fără o destinație exactă.
Nu știu unde să mă duc, nu vreau să mă întorc acasă, dar cred că e singura opțiune posibilă.
Din instinct aș vrea să mă duc la Meredith, dar doar gândul că aș putea întâlni din nou privirea întunecată a lui Josh, niște nervi și o frică necunoscute își fac loc înăuntrul meu.
Să-l sun pe Drake ar fi prea ciudat, pe cât e prietenul meu, știu că primul lucru pe care l-ar face ar fi să-l sune pe Josh imediat după.
Michael nici nu intră în discuție. Pare că eu îl sun doar când am nevoie de ceva.
Leo și Olly sunt încă prea străini pentru mine ca să pot vorbi cu ei.
Olly se dovedește a fi destul de prietenoasă, dar încă nu mi-e clar ceva.
Leo însă îmi creează dubii, care asupra lui, nu am avut niciodată. Încă nu am reușit să descifrez privirile dintre el și Clark și faptul că ghiozdanul lui era atât de lejer mă nedumerește și mai tare.
Îmi mai lipsea doar Sollabel asta!
O cheamă Isabel.
E același lucru.
Și în plus mă întreb, de unde a apărut? Ultimul lucru pe care îl credeam e că tata ar avea nevoie de femeie.
Hotărăsc să iau autobuzul ca să mă întorc acasă, ca să lungesc drumul spre casă.
Și apoi, de ce Josh a trebuit să reacționeze așa? Era doar o poză, nu contul său bancar.
Nu mai vedeam privirea aia de prea mult timp, uitasem cât de nervos și violent putea deveni Josh, mai ales când era vorba despre ea.
Nu cred că greșesc, doar căutam cheile și am dat peste poză.
Poate că nu trebuia să o analizez atât de mult, dar doar îmi atrăsese atenția și nu știam că e chiar Caroline!
De ce mai ține poza aia în sertarul lui? Până la urmă e fosta lui, cea nervoasă ar trebui să fiu eu!
Dacă mai simte ceva pentru ea, ce face cu mine? Eu nu vreau să umplu golurile și lipsurile nimănui. Eu însămi sunt plină de ele, nu aș fi în stare.
Observ Manhattan-ul prin geamul autobuzului în timp ce orașul fuge repede sub privirea mea.
Toate clădirile dispar imediat după și aș vrea ca problemele mele să fie ca acele clădiri care dispar repede din fața geamului.
Practic am ajuns acasă, iar tentația mea de a intra și de a dormi în grădină e mare.
Apoi vântul lui Noiembrie bate pe pielea mea albă și elimin imediat ideea.
Observ mașina tatei parcată, ceea ce-mi dă de înțeles că el a ajuns acasă.
Intru pe furiș îndreptându-mă spre camera mea, fără să arunc vreo privire nimănui, dar o voce mă oprește.