I Don't Know - vol I - Akatsuki si Secretul Lumilor

Intuneric

  In jur totul era negru. Nici nu stiu daca am ochii deschisi sau inchisi, pur si simplu nu mai am control asupra corpului. Parca spiritul mi s-a detasat complet de trupul care il ingreuna in lunga calatorie pe care urma sa o faca spre o lume necunoscuta. 

  Ca tot nu stiam ce avea sa se intample mai departe, daca aveam sa mai vad vreodata lumina calda a soarelui, sau sa imi vad fratele, mai bine m-as concentra sa inteleg mai exact ce s-a petrecut in aceasta zi.

  Stiu ca eu si ceilalti cautam indicii pentru a-i trimite pe cei din Akatsuki inapoi in lumea lor. Unde o mai fi si asta. Cumva, dintr-o carte imi vine in minte ce ne-a spus bunica inainte de a pleca:

  - 'Nu deschideti a 100a camera.'' 

  Desigur, noi n-am ascultato si imediat ce a plecat ne-am pus pe cercetat imensa casa prafuita si plina de creaturi taratoare si scarboase. Ultima era camera 100, pe care nu ne-am putut abtine sa nu o deschidem. Nu credeam ca o sa gasim ceva ciudat, dar totul s-a schimbat total cand eu si fratele meu am fost aruncati intr-un perete, doar pentru a ne trezi a doua zi in camerele noastre, fara sa ne amintim exact ce s-a intampla cu noi.

  Asa e, nu s-a intamplat doar o data chestia asta. Ci de doua ori. Dupa aceea era si Haru cu noi. Si cel mai rau, nici ea nu si-a adus aminte ce s-a intamplat. Ciudat.

  Daca as putea, cred ca mi-ar aparea un zambet pe fata. Parca simteam mintal mirosul de cartofi prajiti facuti de Cosmin cand l-am intalnit prima data. Si de cum am plecat impreuna sa mai deschidem o data camera. Am vaga senzatie ca trebuia sa fim toti patru ca sa o deschidem cum trebuie.

 Atunci s-a intamplat cel mai bizar lucru posibil. Ne-am trezit in casa cu membrii Akatsuki, privindu-ne urat.

  De cand au venit ei, multe lucruri s-au intamplat. Bune, rele, amuzante. Chiar ne-am distrat cu ei. Desi era sa mor inecata din vina lui Kisame, nu mai vad o problema in asta. Desi...acum ca am aflat adevarul despre noi, as fi preferat ca ei sa nu se fi amestecat in vietile noastre.

  Eu si Alex nu suntem frati. Idiotul acela care rade mereu de mine, care m-a aparat intotdeauna de cei care imi vroiau raul si care ma iubea mai mult ca oricine. Oricat de mult l-as ura, tot il iubesc. Stiu ca nu are logica, dar asa este.

  Cand eram copii, desi mereu ne certam, nu am stat niciodata despartiti prea mult timp. Pana la 10 ani am stat in aceeasi camera, dar mama s-a hotarat sa faca o schimbare. Acum fiecare avea camera lui, iar patul nostru supraetajat a fost donat unui orfelinat. Dar, chiar si asa, tot am continuat vre-o doi ani, sa ma furisej langa el in noptile in care nu puteam adormi. Uneori, in timpul furtunilor cu fulgere, sau dupa ce vedeam un film de groaza, ma duceam la el in camera si ma primea fara sa comenteze...cel putin nu prea mult.

  Au fost momente ca acela cand eu am facut varicela si eram in carantina, iar mama nu-l lasa sa se apropie de mine. Dar a doua zi tot a luato si el, astfel ca ne-am, petrecut doua saptamani impreuna. Acasa.

  Mereu impreuna. Asta este fratele meu. Nu vreau sa cred ca noi nu suntem frati. Dar, chiar daca nu suntem, nu vreau sa fim separati. Vreau sa continuam sa fim impreuna.

  O lacrima calda mi s-a scurs usor pe obraz. O simteam foarte bine. Mi-am lasat spiritul sa curga inapoi in trup, si apoi sa-si continue drumul prin intuneric, catre un nou viitor.

Stiu ca este un capitol scurt, si cam stupid. Dar parca trebuia o incheiere mai buna. Deasemenea asta este si primul capitol al celui de-al doilea volum ^^