Asaltul demonilor

Capitolul VI - Un dușman neobișnuit

        Ar fi trebuit să știu că așa se va întâmpla... Au hotărât să folosească inteligența artificială în scopuri militare. Nu o să le permit să-și bată joc de munca mea! N-am să-i las... Chiar de va fi să înlătur pentru totdeauna posibilitatea unei evoluții, o să fac în așa fel încât inteligența artificială să nu poată face vreun rău oamenilor.

        Însemnare din jurnalul doctorului Edward Evans

        Vremea se schimbase brusc. Era amiază, iar termometrul arăta câteva grade sub zero. Fulgii cădeau leneș, așternând o pătură fină pe asfaltul orașului. Iarna își intrase în drepturi și, din pragul ușii, de la adăpostul călduros al casei sale, Marc avea impresia că deschisese dulapul magic spre Narnia.

        Nu-i plăcea iarna – niciodată nu-i plăcuse –, dar nu avea de gând să lase câțiva fulgi de zăpadă să-i strice planurile. Își dorea prea mult să afle de unde și cum de îl cunoștea Sayuri.

        Trase adânc aer în piept și părăsi casa ca un fulger. În graba sa, aproape că se ciocni de un trecător atunci când ieși din curte. Dădu să-și ceară scuze, dar exclamă surprins:

        — Eiji!

        — Băiatul de la bibliotecă! făcu tânărul la fel de surprins. Marc, nu-i așa?

        — Așa este.

        Eiji cercetă câteva momente casa din spatele băiatului, absorbind fiecare detaliu, apoi spuse:

        — Frumoasă locuință.

        — Mulțumesc, zise Marc privind înapoi pentru o clipă, dorindu-și să nu fi părăsit adăpostul călduros. Dar tu? Locuiești prin zonă? Pentru că nu te-am mai văzut pe aici înainte de întâlnirea de la bibliotecă.

        Eiji îi făcu semn că nu.

        — Locuiesc undeva mai spre centru, dar am câțiva prieteni în cartierul acesta. De fapt, trebuie să mă întâlnesc cu unul dintre ei chiar acum.

        — Sincer să fiu, spuse Marc cercetându-și telefonul, și eu trebuie să mă întâlnesc cu cineva.

        — Încotro te îndrepți?

        — Către bibliotecă, la o cafenea din apropiere, pe strada Union. Tu?

        — Undeva tot în zona aia, zise Eiji după ce se gândi o clipă. Dacă nu te deranjează, putem merge împreună o vreme.

        — Chiar deloc, îi răspunse Marc entuziasmat.

        Cu cât ajungea mai repede la cafenea, cu atât scăpa mai repede de ninsoare. Având companie, poate că zăpada și frigul nu aveau să-l enerveze la fel de tare.

        — Te-ai apucat să citești Shogun? întrebă Eiji după câțiva pași.

        Marc încuviință. Așteptase momentul acesta.

        — Probabil că nu o să te surprindă, dar am terminat deja primul volum. Nici nu știu când a trecut ziua de ieri. Îmi amintesc că m-am apucat de citit, că primele capitole ale cărții mi s-au părut cam plictisitoare, apoi, după ce am ajuns pe la jumătate, nu am mai putut să o las din mână. Când am terminat de citit era deja seară. Ai avut dreptate, e o carte foarte bună. Abia aștept să citesc și al doilea volum.

        — M-am gândit că o să-ți placă, zise Eiji și zâmbi. Cartea are ceva care atrage.

        — Așa este. E adevărat, unele scene nu mi-au plăcut, și aș fi preferat ca autorul să nu le fi scris, dar înțeleg că lucrurile respective țin de trecutul Japoniei, așa că nu trebuie să judec obiceiurile lor, fiind un străin.