Asaltul demonilor

Capitolul XII - Războinicul fără Nume

        Există zvonuri cum că România ar fi protejată de un castel zburător. Să fie oare același pe care l-am vizitat cu ani în urmă, atunci când gardianul de metal mi-a dat sfera și o parte din cunoștințele sale străvechi? Dacă da, atunci de ce nu a încercat gardianul să mă contacteze de atunci, să-mi spună dacă am procedat bine sau nu? De ce nu mă contactează acum, când e destul de clar că am dat greș? Doar dacă nu cumva știa că așa se va întâmpla, iar acum așteaptă să vadă în ce fel se vor desfășura lucrurile mai departe. E o posibilitate. Oricum, am hotărât să merg în Armenia, la un fost coleg de facultate care, cu ceva timp în urmă, m-a invitat să-i vizitez țara și să-l ajut cu proiectul la care lucrează. O să pot astfel să strâng banii de care am nevoie pentru a crea un nou Centru. Trebuie să-mi continui munca, aceasta e concluzia la care am ajuns.

        Însemnare din jurnalul doctorului Edward Evans

        Axel știa că cele mai simple capcane erau și cele mai eficiente, dar gândul acesta nu îl făcea să se simtă mai bine. Ajunsese într-o situație de-a dreptul penibilă, și totul din cauza faptului că lăsase garda jos în prezența unor necunoscuți. Nu luase nicio clipă în considerare faptul că mai mulți jucători dintr-o ghildă ar putea nimeri în aceeași grupă. Normal că aceștia aveau să colaboreze. Era la mintea cocoșului.

        Oricum, ce era făcut era bun făcut, nu mai avea rost să-și bată capul cu asta. Trebuia să-și îndrepte toată atenția către situația sa și să găsească o rezolvare. O rezolvare... Oftă și clipi des. Se amăgea singur. Lianele îi blocau orice mișcare și nu putea să facă absolut nimic ca să se elibereze. Doar un miracol îl mai putea salva.

        Spre surprinderea lui, miracolul nu se lăsă mult așteptat, ceea ce îi dădu de gândit, pentru că nu era prea norocos de felul său.

        Străpungând aerul cu un șuierat ascuțit, o suliță aurie îi perforă pieptul și îl lipi de peretele prăpastiei, oprindu-i căderea, ținându-l suspendat la doar câțiva metri de zona limită. Era salvat, dar cine intervenise în favoarea lui?

        Ridicând privirea, observă de partea cealaltă a prăpastiei un războinic în armură neagră, cu o mască de arlechin pe față, jumătate roșie, jumătate albă. Războinicul avea prins de brațul stâng un scut rotund, argintiu, cu desenul unui șarpe care-și înghite propria coadă, iar la centură Axel zări teaca unei săbii. Focalizându-și privirea pe individ, sistemul îi dezvălui numele acestuia: Nameless. Era un nume ciudat, dar Axel văzuse și mai rele. Totuși, de ce l-ar ajuta un necunoscut?

        Deodată, războinicul ridică palma dreaptă deasupra capului, iar globul de lumină care îi apăru între degete luă forma unei sulițe. Nameless își luă avânt și aruncă sulița de lumină. La jumătatea drumului, proiectilul se despărți în zeci de sfere albicioase, acestea lovind gheața în jurul lui Axel precum ghiulelele în timpul unui bombardament. Bucăți mari de gheață se desprinseră și căzură în prăpastie, explodând în pixeli de culoare atunci când ajunseră la zona limită. Înghițind în sec, Axel realiză că asta s-ar fi întâmplat și cu el dacă nu l-ar fi salvat Nameless.

        Pe neașteptate, întregul munte se cutremură. Bucăți mari de gheață se desprinseră în jurul lui Axel, eliberând forme ciudate – mult prea ciudate pentru a fi vorba de o formațiune naturală. Se auzi un muget prelung, precum un tunet, apoi porțiunea de care el era prins se sparse ca un geam de sticlă.

        Precum un sfredel care străpunge ultima bucată de pământ, o aripă uriașă se ivi din spatele peretelui de gheață, Axel aterizând fără voia lui pe membrana cristalină a acesteia. Sulița din pieptul său dispăru într-o explozie inofensivă de pixeli multicolori, iar lianele se ofiliră și căzură. Având o mie de întrebări în minte, Axel îl căută cu privirea pe Nameless, dar Războinicul fără Nume îi întorsese spatele, îndreptându-se cu pași măsurați în direcția punctului de control. Se comporta tare ciudat. Cine era individul și ce făcuse muntelui de gheață?