Asaltul demonilor

Capitolul XXI - Gardienii insulei Regalia

        Centrul este în sfârșit operațional, dar nu am cum să mă bucur de această reușită. Cum aș putea, când ceva îngrozitor s-a întâmplat? Cel mai bun prieten al lui Marc a fost împușcat, iar băiatul a văzut totul. Nici nu pot să-mi imaginez prin ce trece acum... Antoine și Ella l-au dus la psiholog, dar pe moment nu pare să-l ajute cu ceva. Și asta nu e tot. Dintr-un motiv pe care nu-l cunosc, cipul a reacționat la suferința lui într-un mod neașteptat. Marc a devenit agresiv și răzbunător. Nu știu ce se întâmplă și am prea puține informații ca să formulez o ipoteză, dar o să fac tot ce pot ca să-l ajut.

        Însemnare din jurnalul doctorului Edward Evans

        Vortex-ul îl duse pe insula Regalia, pe o stâncă singuratică, la câțiva metri de ocean. Insula Regalia... De fiecare dată când auzea numele acesta, Axel avea sentimentul că uitase ceva important. Acum, când ajunsese în sfârșit pe insulă, sentimentul acesta se intensificase, devenind cât se poate de enervant. Tare i-ar mai fi plăcut să elucideze misterul... dar avea lucruri mai importante de făcut.

        Accesă meniul, deschise harta și înregistră rapid detaliile. Insula avea forma unei șopârle, cu coada ușor îndreptată spre dreapta și cu un vulcan formând un cap alungit cu un singur ochi roșu. Pădurea acoperea mai bine de trei sferturi din suprafața insulei, restul spațiului fiind irosit cu stânci golașe, la fel ca cea pe care se afla el.

        În partea de sud a vulcanului, ferită de lava care prefera partea nordică și de vest, se zărea o construcție, un templu din piatră. Cum părea să fie singurul loc de interes de pe insulă, Axel hotărî să investigheze ciudățenia. Doar că el se găsea undeva aproape de vârful cozii șopârlei, ceea ce reprezenta o problemă. Insula nu era foarte mare, dar avea să-i ia ceva timp să ajungă la templu.

        Închise harta, scoase sabia din teacă și porni către destinația sa, înaintând cu vigilență printre arborii care depășeau câțiva zeci de metri înălțime. Doar jucătorii cu un nivel foarte mare și echipament de excepție se aventurau pe insula Regalia, aici găsindu-se unii dintre cei mai puternici monștri din lumea jocului. Dacă înainte erau dificil de învins, Axel nici nu voia să-și imagineze cât de periculoși deveniseră acum, când se aflau sub controlul lui Bael. Dar avea să afle, desigur.

        Întâlni în drumul său chimere, gnoli — un fel de hiene bipede, dar cu un colorit asemănător leoparzilor și cu coama similară leilor — și troglodiți — un fel de brotaci verzi, bipezi și fără ochi. Chimerele, dacă nu pârjoleau pădurea, atunci o înghețau cu răsuflarea de gheață. Gnolii secerau totul în calea lor cu topoarele uriașe, ca niște barbari, iar troglodiții aruncau sulițe cu o precizie uimitoare, demonstrând că nu aveau nevoie de ochi pentru a-și găsi prada.

        Fără puterea lui Nefarius, i-ar fi luat o eternitate să lupte cu aceste creaturi, dar cu ajutorul abilității Darkness Reborn reușea să le țină piept și chiar să înainteze în timp record. În câmp deschis, putea să folosească abilitatea după fiecare patru minute de repaus. Adunând la asta cele trei minute cât era activă, rezulta că la fiecare șapte minute devenea o mașinărie de ucis monștri.

        Puterea pe care i-o oferea această abilitate era de-a dreptul impresionantă, iar cu cât o folosea mai mult, cu atât devenea mai dependent de ea. La început, încercase o senzație de disconfort atunci când simțise întunericul umblând prin interiorul avatarului său ca sângele prin vine, dar cu timpul se obișnuise cu asta, ba chiar începuse să-i placă.

        Chiar și așa, abia după patruzeci de minute ajunse la poalele vulcanului, acolo unde se găsea obiectivul său. Templul părea vechi, foarte vechi. Piatra era roasă de timp, ploaie și vânt. Porțile păstrau urmele unor inscripții antice, acum de nerecunoscut, iar la intrare stăteau de gardă două statui uriașe, două șopârle care aveau brațele încrucișate la piept. Templul era o ruină, dar asemeni tuturor lucrurilor făurite într-o altă eră, dăinuia de veacuri și lăsa impresia că avea să existe până la sfârșitul timpului.