Trupul ei suv s-a oprit nedumerit, nu ştia pe unde trebuie să meargă. M-a privit aşteptând să-i spun, însă eu o priveam ca pe un vis...
-Unde mergi? mă întrebă ea pe mile, însă eu nu mergram. Mă oprisem şi o priveam înfometat. Vruiam parcă să mă hrănesc tot mai mult cu fantazma din faţa mea. Îmi era frică şi să clipesc, îmi era teamă că o să dispară, îmi era teamă că imaginea ei se va stinge precum toate visele dimineaţa.
-Mă auzi?
Însă eu nu răspundeam, eram cu totul în altă viaţă...
S-a aşezat pe iarba întunecoasă privindu-mă ciudat... M-am aşezat şi eu.
O priveam de mai bine de o oră, ea nu mă privea, ochii ei străpungeau întunericul abisal trecând parcă dincolo de el... Îşi freca braţele de mai bine de 10 minute şi îşi strânseze picioarele la piept, tremura...
-Ţi-e frig? am îndrugat eu înfundat.
Şi-a întors chipul spre mine şi m-a privit în ochi cu o privire caldă dând afirmativ din cap. Cum putea cineva care emana atâta strălucire să sufere de frig?
Am încercat timp de câteva minute să scot câteva vorbe amărâte şi am reuşit cu greu:
-Atunci hai la mine, e mai cald!
Fata mă privea mirată, asta îmi ceruse acum 2, 3 ore. S-a ridicat şi m-a lăsat pe mine să o iau înainte. Priveam des în spate, poate prea des, îmi era teamă ca nu cumva să fugă, cu toate că strălucirea ei se distingea cu uşurinţă în negura nopţii.
