Frumuseţea ei mă invada. Corpul ei suav, gingăşia ei şi căldura glasului... toate astea, îmi creau o stare subtilă de euforie.
Mergea încet, elegand. Îi stătea atât de bine în rochia mamei mele... Se ascunsese sub umbrela mare cenuşie de razele perfide de vară. Nu puteam să nu zâmbesc privindu-o, avea ceva magic, era întradevăr o stea.
Dar ce va zice lumea? Îmi aud glasul strigând în mintea mea. Şi întradevăr ce va zice? Nu le pot spune că e o stea. Mă aproprii de ea şi o prind de cot.
-Ascultă... îi spun, iar ea îşi îndreaptă ochii spre ai mei. Dacă te va întreba vreodată cineva cine eşti, tu să-i spui că eşti iubita mea, ne-am cunoscut la oraş, iar acum te-ai mutat cu mine.
-Iubită? mă întreabă privindu-mă ciudat; sunt sigur că nu a mai auzit nimic din ceea ce i-am spus de la cuvânt în colo.
-Off... protestez eu. Spui doar că eşti iubita mea, în rest lasă-mă pe mine.
-Dar cum adică iubită? întreabă ea pe acelaşi ton moale.
-Iubita este persoana pe care o iubeşti, este persoana cu care vrei să-ţi petreci fiecare clipă din viaţă...
-Şi tu mă iubeşti pe mine?
Surprinzător, dar părea că înţelesese. Însă, în acea clipă mă pierdusem eu... o priveam în ochii ei albaştri uitând totul, nu mai vedeam decât ochii ei ce scăpărau mai puternic decât soarele... La un moment dat a înţeles, probabil, ezitarea mea şi şi-a retras privirea lăsând în urmă un chicotit blajin.
Era minunată! Era steaua mea..
