Am urmat-o în casă. O priveam prin întunecimea camerei, căuta ceva...
-Ce cauţi? întreb eu după ceva timp de aşteptare.
-Ceva în care să mă schimb, nu pot dormi în rochia asta frumoasă.
Am zâmbit şi am scos din dulap un tricou lung întinzândui-l. A păşit suav apropindu-se tot mai aproape. S-a întors cu spatele, iar eu îmi împleticeam degetele, reuşind cu greu să desfac toţi cei 7 nasturi mici ce alunecau în tremuratul mâinilor transpirate. Priveam năucit frumuseţea pielii fantomatice în negură. Am tras fără să vreau bretelele de pe umerii fini lăsând să alunece de pe trupu-i perfect materialul ce nu avea dreptul să-i atingă frumuseţea. Mâinile îmi alunecau haotic pe pielea de mătase. Aş fi vrut să simt fiecare fir din ţesătura finţei ei. M-am oprit când mâinile îi mângâiau abdomenul perfect. Nu ştiu dacă era speriată sau dacă ar fi vrut să continui, însă n-am putut să nu sesizeze expresia ciudată de pe chipul ei. Stătea cu faţă spre mine şi mă privea fix. Avea o privire de-a dreptul extraordinară, era un amestec de plăcere, frică şi nedumerire, într-un cuvânt: inocenţă.
Mi-am retras mâinile imediat după ce i-au alunecat pe şolduri, mi-am dat seama în acel moment că ar trebui să îi cumpăr nişte lenjerie. Ochii mi se aţintiseră pe sânii ei micuţi şi am roşit brusc. Am luat tricoul lung şi am îmbrăcat-o lăsându-o să se aşeze pe pat.
Mă privea încă nesigură de ceea ce se întâmplase, nu ştiam ce să îi spun, doar o priveam plin de ruşine.
-Tu nu dormi? a răsunat vocea ei în întunecimea camerei.
-Ba da, mă aşez pe scaun...
I-am răspuns după ceva timp. Fruntea ei s-a încreţit uşor, apoi mi-a vorbit iar făcându-mi semn să mă apropii.
-De ce nu vi în pat?
Sincer să fiu am avut o oarecare ezitare, nu ştiam ce să îi răspund. Am fost tentat să merg spre ea, dar era imoral. Nu eram sigur că mă voi purta cum trebuie, îmi era teamă... era frumoasă... era aproape dezbrăcată, iar noaptea era mare. Nu nu trebuia să mă apropii, trebuia să îmi reprim dorinţa năvalnică ce-mi sugruma conştiinţa. Din fericire încă mai gândeam pe atunci, lumea încă mă consideră sănătos... M-am aşezat pe scaun şi i-am vorbit cât mai degajat posibil:
-Nu pot, dormi tu acolo... vocea mi se pierdea uşor cufundându-se tot mai mult în pustietatea nopţii.
-Păi şi ce dacă, vino! i-am urmărit buzele mişcându-se iar.
-Nu înţelegi! Lasă e mai bine aşa credemă... Am încercat eu să o readuc pe drumul cel bun, am vrut să o fac să înţeleagă ezitarea mea, dar ea părea pierdută în adâncul abis al necunoaşterii, era ruptă de orice gest şi ori ce lucru pământesc. S-a ridicat de pe marginea patului şi m-a prins de mână trăgându-mă spre pat. Nu m-am oprit, nici nu aş fi putut, m-am aşezat în pat ghemuindu-mă tot mai aproape de perete, tot mai mult încercând să o ignor pe Shell, dar ea de-a dreptul imposibil. M-a luat în braţe tragandu-se tot mai aproape de mine. Sânii ei fierbinţi îmi ardeau spatele iar suflarea ei rece îmi făcea trupul să se înfioare. Era cea mai deosebită senzaţie, frigul din ea, din fiinţa ei stelară se contopea perfect cu ardoarea dorinţei ei, nevoiei de afecţiune.
Nu aveam cum să nu îi răspund, nu puteam fi impasiv la acţiunea acestui stimul, nu puteam să nu îi privesc ochii sclipitori şi să o îmbrăţişez deasemenea. Era aşa naivă, aşa copilă... am sărutat-o pe frunte şoptindu-i Noapte bună! o iubeam, dar într-un fel magic, cu totul deosebit de orice instinct sau gând frivol. Îi iubeam sufletul, naivitatea şi strălucirea de-a dreptul magică. O iubeam mai presus de orice, iubeam totul la ea fără ai face vreun rău, o iubeam în felul ei naiv de a iubi.
