Dimineaţa a sosit repede, poate prea repede, m-am zmuls din căldura îmbietoare a îmbrăţişării ei şi M-am ridicat aruncându-mă în aerul răcoros al dimineţii. N-aş fi vrut să plec, mi-aş fi dorit să rămân o eternitate alături de fiinţa ce-mi umplea sufletul de magie, aş fi vrut să rămân alături de ea, aş fi vrut să nu adorm atât de repede seara trecută, mi-aş fi dorit că mângâierile ei să nu se oprească niciodată, mi-aş fi dorit să nu cad brusc în lumea aceea neagră plină de vise, mi-aş fi dorit să o privesc o eternitate... Nu m-aş fi putut sătura niciodată de ea, de prezenţa ei feerică. Finţă ei pe atât de reală pe atât de fantastică şi... sufletul ei complex într-un mod paradoxal.
Odată ce am ieşit pe uşa dormitorului m-am simţit părăsit, pustiit într-un mod barbar, de parcă cineva ar vrea să-mi fure fericirea. Mă simţeam vinovat că am plecat fără să îi vorbesc... Aş fi vrut să o sărut, dar, poate, s-ar fi trezit şi atunci chiar aş fi regretat, m-ar fi durut sufletul să o tulbur din liniştea ei relativă, din starea ei inconştientă de inerţiei. Nu vruiam să o trezesc...
Mergeam singur prin pădure. Eram trist pentru că o lăsam în urmă, dar eram fericit pentru că simţeam din nou fericirea şi liniştea unei relaţii, mă făcea să mă întorc acasă ştiind că acolo mă aşteaptă cineva, ştiind că îi e dor de mine.
Număram minutele privind adesea, poate chiar prea des, ceasul ce ticăia enervant de încet spânzurat de cuiul ruginit din perete. Nu aveam poftă de nimic, tranşam cu rapiditate carnea pentru am oferi timp să mă gândesc la ea. Vruiam să termin tot mai repede cu toate că ştiam că nu o să pot pleca până la 12, dar vruiam să mă pot gândi nederanjat şi fără spaima cuţitului imens de care uităm adesea că îl ţin în mână, vruiam să mă gândesc la ea fără nici un risc, fără nici o teamă, vruiam să fiu doar eu şi ea în mintea mea.
Timpul ce refuza să treacă mai repede îmi inducea o stare de nervozitate acută. Ticăitul enervant şi constant umplea camera de zgomot... Mă uităm în mod repetat la ceas, iar acesta refuză să elibereze minutele.
De îndată ce am terminat de tăiat şi ultima bucată de carne, am lăsat cuţitul pe masă şi M-am aşezat pe scaun aşteptând să mă pierd în ganduri lăsând ceasul în pace. Mintea mea era plecată dincolo de orce realitate. Eram pierdut în trecutul amintirilor mele, vedeam că prin vis ziua când Shell căzuse din cer... Ziua când orice durere a încetat, ziua uitării şi himnotizării mele. Din acea clipă viata mea începuse să alunece spre fantezie, fantezie ce mă salvase de la o moarte tragică prin intoxicare cu droguri şi alcool. De la venirea ei renunţasem la orice fel de ţigară, iar alcool? Nu ştiu ce mai înseamnă acest lucru pentru mine. Acel lichid puternic ce te făcea să evadezi din realitate pentru mine nu mai exista, îmi era deajuns o privire de-a ei şi realitatea se topea în zeci de forme ale visului... Pentru mine ea era cel mai tare drog, privirea ei era însăşi alcool iar parfumul ei te drogat suptil până la extaz... Ea era mai mult decât orice, era totul...
