Atunci când oferi totul nu mai ai nimic, sufletul rămâne gol, abuzat de bunătatea ta, rămâne o umbră a amintirii tale pierdută printre mii de vise spulberate. Nu uita niciodată cine eşti, nu uita că suferinta vine atunci când te laşi pradă răutăţii...
Nici un lucru de pe lume nu se putea compara cu ea, nici o senzaţie, nici o plăcere nu putea fi asemănată cu ceea ce simţise el în acea seară. Armonia şi caldura trupului ei se conturase perfect cu puritatea ce se consumase rapid devenind plăcere. Nimic nu poate face un om mai fericit decât plăcerea dăruită de alţii, decât hrănirea sufletului hămesit.
Acum se trezea uşor din somn ridicandu-se de pe patul răvăşit. Trase cearşaful descoperind o pată roşiatică, o dovadă a tot ce se petrecuse noaptea trecută. Acoperii trupul gol al stelei ce picase de pe cer a doua oară pentru el...
De ce oare îi făcuse asta? Îi trecuse prin gand un regret subit, dar oare de ce o ranise? Ea îi dăruise fericirea, dar el se hotărâse să i-o fure. Mergea fără pic de regret, mergea fără ca măcar să-i pese că stinsese o stea, ucisese bunătatea unui înger... O ucisese pe ea, îi ucisese bunătatea şi inocenţa. Acum nu mai era un simplu înger, era un înger rănit, o fiinţă cu mult mai periculoasă decât orice fiară, un suflet părăsit, o stea ce urmă să explodeze devenind apoi o gaură neagră...
În timp ce el mergea fără regret prin pădure, ea încă suspina, încă se gândea la tot ce îi făcuse, încă se gândea la suspinele şi gemetele ei, încă îi apărea în minte chipul lui plin de plăcere, fiinţa lui ce se hrănea cu durerea ei, îşi dădea seama că tot ce avusese era pierdut acum. Toată fiinţa ei era schimbată, nu mai era ea, nu mai era un înger, nu mai era o fiinţă neajutorată, era o himeră plină de groază, acum nu mai aştepta nimic, aştepta doar moartea lui, doar clipă când se vă hrănii cu sufletul lui, când va prinde aripi şi va zbura spre cer. Acum ştia... Nu era o stea, fusese un înger şi va deveni din nou fără a conta ce preţ trebuie să plătească.
Mintea ei înceţoşată se limpezea încetul cu încetul, iar, tot mai multe amintiri îi bântuiau mintea. Vedea marea de nori infinită, vedea cerul albastru şi stelele, vedea un chip vag în urma ei... Fugea prin negura de umbre, dar nu putea să se ascundă,lumină ei era prea puternică, strălucirea ei prea mare. O dure groaznică o săgetă din plin, iar pe lângă ea începu să plouă cu pene... Trupu-i greu căzu în abisul negru, iar penru o clipă impactul îi opri răsuflarea. Orice era înainte de asta era nul orice ar fi fost acum nu mai era nici în mintea ei nici aici pe pământ .
