După aproximativ 5 minute ne aflam în faţa casei luminată parţial de lună. Stăteam amândoi sub lumina azurie a lunii.
Am privit-o, era parcă şi mai frumoasă. Mi-a făcut semn să înaintăm şi am păşit grăbit deschizându-i uşa casei şi aprinzând becul. A păşit tremurândă inhalând cu greu aerul stătut. Privea tristă dezordinea din casă... E asta e... nu mă aşteptam să am musafiri. A păşit delicat pe covorul gros îndreptându-se spre canapea. Am urmat-o aşezându-mă vizavi pe fotoluiu.
"Ce eşti tu?" am întrebat-o după o lungă perioadă de timp. Nu mi-a răspuns, părea că nici nu a înţeles întrebarea, doar mă privea căutând ceva la mine. Am tăcut, o priveam ca pe o stea, atmirându-o încontinuu, ce-i drept eu asta credeam că e.
Liniştea asurzitoare ce se lăsase mă înebunea... Ochii ei se făcuseră tot mai mici şi îmi era teamă că o să adoarmă. Am tras aer adânc în piept şi i-am vorbit iar:
-Cum te cheamă? şi-a fixat privirea pe mine, dar tot nu mi-a răspuns. De unde vi? am continuat eu.
Şi-a înclinat uşor capul după care mi-a spus aproape şoptit.
-Nu ştiu... avea o voce de-a dreptul angelică.
-Cum? Nu şti cum te cheamă?
-Nu? Ce anume este asta?
Am început să mă gândesc iar... Fata asta ori e proastă de-a binelea ori chiar este o stea.
-Tu nu ai nume?
-Nu... Tu ai?
-Da! Pe mine mă cheamă Adam.
-Şi de unde îl ai?
-Părinţii mei mi l-au dat.
-Părinţii?
Am tăcut, ştiam că această discuţie nu va ajunge nicăieri.
-Vreau şi eu un nume... a continuat ea după o lungă pauză.
-Vrei să-ţi dau eu? am spus radind de fericire.
-Da! se auzi vocea ei blajină ce purta o fericire deosebită în glas.
-Ce zici de... m-am oprit brusc, un gând ce m-a dezgustat îmi înfricoşase mintea, vruiam să spun Doroti.
M-am adunat şi am continuat:
-Ce zici de Shell?
-Shell?
-Da, Shell! Îţi place?
-Da. Acum ce fac cu el?
-Păi când eu strig Shell tu trebuie să îmi răspunzi.
-Pe tine cum te strig?
-Pe mine mă strigi Adam, aşa mă cheamă.
-Adam?
-Da, Shell!
Fata chicoti apoi se lăsă într-o parte căzând pe canapea.
-Shell, ţi-e somn? am întrebat-o.
A dat din cap în semn că da cu toate că nu cred că înţelesăse ce o întrebasem.
-Atunci, hai sus, i-am spus lundu-o de mână.
M-a urmat în linişte, iar eu i-am făcut loc în patul plin de lucruri inutile. Le-am aruncat toate pe jos şi am lăsat-o să se facă comodă. Am stins becul şi m-am aşezat pe un scaun lângă masă privingu-o continuu. Adormise. M-am ridicat şi am acoperit-o cu un cearşaf alb, geamul era deschis. Am încălecat iar scaunul aşezându-mă cu bărbia pe spătar. O priveam, nu mă mai săturam privindu-o... şi am privindu-o aşa până ce am adormit
