Agentia - joaca de-a identitatea

2

-Capitolul 2-
Jace plutea multumit in lumea viselor cand un sunet ascutit il trezi. Maraind iritat, un semn clar al nemultumirii sale, intinse mana spre noptiera camerei de hotel,  si mai mult din instinct, decat din realizare lua telefonul in mana si raspunse somnoros:
-Max, daca esti tu, jur ca te impusc intre ochi!
Vocea groasa din capatul celalalt se transforma intr-un ras puternic, inainte de a spune:
-Unde esti omule? Te sun de o ora si nu te gasesc.
Deschizand ochii pentru prima data, Jace se intoarse usor pe spate, si abia atunci vazu trupul gol al unei femei ce dormea langa el. Se incrunta, incercand sa isi aduca aminte cine era. Sau macar cum o chema.
Intorcandu-se la loc, cu fata spre fereastra, raspunse:
-Habar nu am. Cred ca pe undeva prin centru, dar nu imi dau seama. Trebuie sa ma ridic ca sa vad, zise el cu o urma de plictiseala in glas.
-Iar, Jace?Ce Dumnezeu, vrei sa stabilesti un record?
-Iar tu vrei sa taci? Capul sta sa imi plezneasca si tu imi tii lectii de morala. Te sun eu in - aproxima inca ametit cam cat ar mai fi durat inca o mica repriza cu roscata de langa el, un mic dejun si un dus- cam in doua ore. 
-Ba bine ca nu! Stii ca nu ma dau inlaturi de la a-ti localiza telefonul, asa ca scuteste-ma si pe mine si pe tine de o pierdere de timp, si misca-te acasa. Ti-am facut deja o cafea.
Jace prefera sa taca, si sa inchida telefonul, stiind ca atunci cand Max isi punea ceva in cap, cu greu il faceai sa se razgandeasca. Cateodata nici ei doi nu stiau care dintre ei e mai incapatanat.
Complet satisfacut pentru moment, Jace se ridica din pat si privi mandru la ultima sa cucerire:
O roscata inalta, aproape la fel de inalta cat el, cu niste rotunjimi perfect impartite de-a lungul trupului si niste sani… falsi, constata el, acum ca era ceva mai treaz ca azi-noapte. Dar ce mai conta? Petrecusera o seara grozava impreuna.
Fiindca nu avea nici cea mai mica idee cum o chema pe fata, Jace mazgali un bilet pe o bucata de hartie gasita in sertar:
„Incantat de cunostinta, printesa. Si nerabdator sa ne mai intalnim si altadata!”
Zambi strengar, stiind ca astfel de sanse erau mult prea mici, intr-un oras atat de mare. De fapt, ar fi fost o adevarata minune sa se reintalneasca. Dar nu puteai distruge visele unei fete, nu?
Se imbraca in taina, dornic sa nu trezeasca femeia inca pierduta printre vise, se apropie de usa tiptil, si mai arunca o ultima privire spre pat, admirandu-si inca o data „prada”.
Cand ajunse acasa, dupa aproape o ora, Jace isi arunca telefonul si portofelul pe masa din sufragerie, langa Max, care privea plictisit un documentar, cu gleznele incrucisate, aruncate neatent pe masuta.
Luand o gura de cafea, Max ii facu semn spre bucatarie, acolo unde cafeaua lui Jace era inca aburinda.
Jace se duse in bucatarie, lua o gura din cafea, ziarul de dimineata si se intoarse in salon, langa Max.
Citi cateva titluri, apoi il arunca pe masa, in timp ce mai lua inca o gura de cafea.
-De ce m-ai sunat de fapt? Intreba in cele din urma.
-Pentru ca ma plictiseam, si pentru promisiunea pe care mi-ai facut-o aseara.
-Promisiune? Jace nu stia cum sa reactioneze. Stia din experienta ca atunci cand era prea beat sa isi dea seama ce vorbeste, obisnuia sa faca promisiuni desarte sau sa intreprinda acte de vitejie, dar acum se parea ca era vorba de prima categorie.
-Ai promis ca mergi cu mine acasa, la ai mei.
Cu un pufnit ironic, Jace zise:
-Las-o balta.
-Nu fii idiot Jace, ii replica Max, deloc impresionat de atitudinea prietenului sau. Ai mei sunt destul de nerabdatori sa te revada. Max ii spusese toate astea fara sa isi ia vreo clipa privirea de la televizor, atat de sigur era pe el ca Jace avea sa vina cu el acasa. Erau prieteni prea buni pentru a-si petrece sarbatorile separat.
Desi reactiona astfel, Jace era de fapt mai mult decat incantat sa ii revada pe parintii prietenului sau. Se vazusera de putine ori in ultimii ani, si atunci doar cateva ore, sau mai mult, cand cei doi, insotiti de sora mai mica a lui Max veneau la Londra, si ramaneau ceva mai multe zile. Cu toate astea insa, Jace nu vroia sa deranjeze. Cum Craciunul se apropia cu pasi rapizi, Jace stia cat de intime erau mesele in familie. Iar lui nu ii pria deloc acea atmosfera.
Se pregatea sa ii raspunda lui Max, cand auzi telefonul sunand. Privi numarul afisat pe ecran, si se incrunta o idee, incercand sa si-l aminteasca.
Observand ca telefonul tot suna, Maxi si intoarse privirea spre Jace:
-S-a intamplat ceva?
-Nu, doar ca nu imi amintesc sa ma mai fi sunat numarul acesta inainte.
-Pai raspunde si vezi cine e, sugera el cu o ridicare din umeri, apoi isi relua vizionarea documentarului.
Jace facu intocmai, dar cand auzi vocea in telefonul, nu fuse deloc mai aproape de a-l cunoaste pe cel de la capatul firului.
-Jace, scumpete, toarse o voce in receptor. Am vazut biletul tau. Cat de romantic poti fi, stiind totusi ca ne vom mai intalni.
Jace incremeni, iar ochii i se marira suspect de mult.  Isi drese vocea, tragand de timp si incercand sa isi gaseasca cuvintele potrivite:
-Biletul meu?
-Cel de dimineata prostutule, chicoti ea, lucru ce ii reaminti lui Jace sa isi faca un dus.
-Aa.. da, desigur, ce tampit pot fi. Imi amintesc, desigur…
-Tilly, prostutule, ii reaminti ea numele sau. Aseara l-ai repetat de atatea ori incat l-ai uitat?
-Presupun ca asta s-a intamplat, zise Jace cu un ras usor, cautand in acelasi timp o cale sa ii inchida cat mai repede.
-Ei bine, m-am trezit si am vazut ca nu esti langa mine, se planse ea, si Jace si-o putea imagina buza de joc care ii tremura, in aparenta din emotivitate.
-Imi pare atat de rau sa te dezamgesc iubire, dar am fost chemat de urgenta intr-o misiune. Acum sunt deja pe drum. Daca mor la datorie, vreau sa stii ca ultimul meu gand va zbura la tine, zise el pe un ton teatral, ce il facu pe Max sa izbucneasca in ras. Dar cand Jace ii arunca o privire taioasa, acesta se potoli aproape imediat, si se multumi cu cateva chicote infundate.
-Doamne Dumnezeule, prostut esti! Exclama roscata cu un alt ras usor. Bineinteles ca nu vei muri. Esti prea bine dotat in ceea ce faci, zise ea cu dublu inteles.
Jace stranse puternic din dinti. Daca tipa ii mai zicea o singura data ca e prostut, nici Satana in persoana nu putea sa il opreasca de la a-i jupui carnea de pe ea, desi era complet impotriva abuzului asupra femeilor.
-Imi pare rau, scumpo, trebuie sa inchid acum. Ne apropiem de avion.
-In regula, zise ea usor trista. Promiti sa ma suni totusi cand te intorci?
-Bineinteles. Inchise telefonul, apoi ii arunca o privire lui Max, si il intreba: Cand ziceai ca plecam?
-Fa-ti un dus, ia-ti ceva haine la tine, si eu inchid tot ce e nevoie. E trecut de ora patru. As vrea sa ajungem la timp pentru cina, dar ma indoiesc.
-Trecut de patru?!
-Am plecat din barul ala la 6jumatate dimineata, Jace, il informa Max nerabdator. Fa un dus si hai sa mergem odata!
Jace incepu sa rada, in ciuda temperamentului prietenului sau.
El si Max erau complet diferiti, dar atat de asemanatori. Amandoi se lasau purtati in curentii meseriei lor, in avantajele si dezavantajele acesteia, deosebirea fiind ca pentru Jace asta era un mod de iata, in timp ce pentru Max, un mod de a-si pierde timpul pana isi intemeia o familie. Nu vroia sa riste dupa aceea. Si oricat de mult ar fi incercat, Jace nu putea sa il inteleaga. Nu pentru ca nu l-ar fi inteles pe Max, sau caracterul sau, si nici din cauza ca i se parea prostesc ceea ce facea el. Dar pentru Jace, cea mai apropiata forma de familie pe care o intalnise vreodata era Agentia. Isi dedica sufletul si trupul ei. Pentru el asta insemna recunostinta fata de cei langa care crescuse.
Dupa ce iesi din dus, isi puse repede un set de haine, si isi pregati alte cateva pentru perioada cat avea sa stea in New Milton.
Se mai lasa tachinat de Max de cateva ori, in legatura cu femeia de la telefon –pe care deja uitase cum o cheama- apoi plecara amandoi, dorind sa ajunga cat mai repede. Londra putea fi un adevarat carnaval al placerilor atunci cand le cautai, dar cateodata atmosfera de aici se dorea pur si simplu inlocuita.
***
Cu telecomanda in mana si cu un bol cu popcorn in poala, Alexandra cauta un program cat de cat decent pentru acea ora. Ajunsese acasa in urma cu cateva ore, si era deja complet plictisita. Ii era dor de Dean. Nu vorbise cu el de cand plecase, si stia ca nici nu avea sa o sune decat cand avea sa se intoarca. Cu toate astea insa, isi simtea degetele furnicand-o, de dorinta de a-l suna. Nu! Isi impuse. Daca Dean vroia cu adevarat sa vorbeasca cu ea avea sa o caute. Nu era asa dificil. Inca un motiv pentru care nu il suna era acela ca stia sigur ca telefonul lui era inchis. Asa se intampla de fiecare data cand Dean pleca. Si daca nu i-ar fi cunoscut tatal, s-ar fi grabit sa il invinuie pentru acest lucru. Dar stia prea bine ce fel de om era acesta. Atat de diferit de ea si de familia ei.
Cu toate astea insa, cand telefonul ii suna, tresari de emotie, care disparu aproape complet cand vazu cine era:
-Alo?
-Alex? Esti singura?
-Da, raspunse ea cu un oftat.
-Trec pe la tine in cateva minute, zise Becky nerabdatoare. Ce zici de o cina cu ai mei, Max si tipul cu care vine? M-a sunat sa imi spuna ca sunt pe drum incoace.
-Nu stiu ce sa zic, Becky… As cam vrea sa ma culc.
-Ei haide! Abia se innopteaza. Mai e atata timp. Hai ca trec pe la tine.
Alexandra inchise telefonul, si pentru o clipa, ochii ei verzi privira in gol.
Apoi se ridica si se indrepta spre baie, hotarata sa isi faca un dus. Daca era vreo caracteristica proprie familiei Wright, era incapatanarea.
Fara sa vrea, Alexandra zambi cand se gandi la Max. Ii era dor de el. Max fusese ca un al doilea frate pentru ea, si desi Becky incercase de cateva ori sa ii faca sa observe si alte calitati unul la celalalt, treaba pur si simplu nu mergea. Cei doi erau prieteni prea buni ca sa isi faca una ca asta.
Pasi in dus, complet pornita sa il revada pe Max.
Becky intra in apartamentul micut pe care Alexandra il impartea cu Dean, si se arunca in canapea. Cand o vazu pe Alexandra iesind din dus, ceva mai tarziu, mai lua cateva floricele si se ridica.
-Nu trebuie ceva elegant, chiar daca mai avem un oaspete in plus, sa stii, zise Becky. O bluza simpla si niste blugi, si esti perfecta.
-Nici nu aveam de gand altceva, Becks, ii raspunse Alexandra, in timp ce se indrepta spre dormitor.
Dupa ce isi puse alene o bluza destul de groasa si o pereche de blugi, isi prinse parul intr-o coada de cal si iesi pe usa impreuna cu Becky, incepand deja sa isi faca planuri pentru zilele de festivitate ce urmau.
Urmara scarile pana la etaj, cand auzira vocea Juliei, mama lui Becky si Max.:
-Oh, Doamne! Si sunteti bine? Sper ca nu sunteti raniti!
Becky se uita spre Alexandra usor speriata, dar aceasta ridica nestiutoare din umeri, si isi indrepta privirea spre Julia, care vorbea din nou:
-Si mai intarziati mult? Vreau sa spun… cat mai dureaza sa dea drumul la trafic? De data aceasta, parea ceva mai relaxata.
Dupa o alta pauza… femeia raspunse:
-Inteleg. Sunati-ma doar cand plecati de acolo. Pana nu va stiu in siguranta acasa, nu ma linistesc.
Apoi inchise, intorcandu-se spre cele doua fete.
-Se pare ca e un accident major pe autostrada, la jumatatea distantei intre Londra si Milton. Vor mai intarzia cateva ore, din cate se pare.
-Sunt bine? Intreba Becky speriata.
-Sunt bine scumpo, raspunse Julia cu un suras linistitor. Cina e aproape gata. Alex, scumpo, vrei sa ma ajuti?
-Bineinteles, raspunse Alexandra, sarutand-o mai intai pe frumoasa femeie din fata ei.
Desi usor dezamagita ca nu putea sa il vada pe Max, Alexandra ramase sa ia cina alaturi de familia Wright, care devenise inca de la inceput o a doua ei familie.